Iubiţilor, astăzi, când viaţa omului este pusă la grea încercare şi este frământată cu multe mâhniri şi chinuri, să alergăm către Cel ce este, către Hristos Iisus, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, căci El este cel mai fidel şi mai aproape de om. În Hristos suntem şi noi vii, trăind şi mişcând, cuprinşi în marea Sa iubire milostivă de oameni pe care ne-o arată permanent în braţele Sale dumnezeieşti, deschise pururea pentru noi. Dechise larg şi apelativ: Vino, aleargă către Mine! Sunt aici! Te aştept pentru asemănare în veşnicie! Iar noi, cu fiecare suflare, să strigăm în inima noastră: Dumnezeul Meu, apără şi apucă mai înainte, ajută-mă, acoperă-mă! Iisuse al meu, miluieşte-mă! Iar El, din izvorul milei Sale şi ca un Dumnezeu, va veni îndată, chiar în acea clipă în care strigăm cu dor dumnezeiesc, şi Îl vom avea ajutor şi Doctor în necazurile şi întristările noastre.

Ştiut este că societatea de astăzi promovează „valori uşoare”, sintetizate, în afara luminii celei vii a lui Dumnezeu. Astfel, indeamnă omul la o experienţă ce are drept primă valenţă faptul de a limita, slăbi şi contrazice viaţa şi puterile omului. Iar acestea sunt slăbiciuni, patimi, gânduri, ispite, păcate, tulburări până la moarte, văzute ca ultimă limitare dorinţei de viaţă care se află în om, în omul ce se lipseşte de dorul dumnezeiesc. Dar, atenţia fiecărui creştin este trăirea vieţii Bisericii, prin apropierea duhovnicului, căci nimeni poate sta în picioare fără harul dumnezeiesc. Iar sfatul Bisericii, prin Sfinţii Părinţi trăitori de-a lungul veacurilor este ca fiecare, acolo unde este, să dobândească sfinţenia.

Pericopa evanghelică a Duminicii a patra după Rusalii, numită şi a vindecării slugii sutaşului este una dintre cele mai frumoase şi uimitoare lecturi din întreaga Evanghelie, din care dobândim învăţături importante, dar şi libertatea de exprimare a credinţei, totodată de împlinire a răbdării cu credinţă.

Prin rugăciune, ni se dăruieşte o foarte mare comoară: experienţa Duhului Sfânt, despre care Cuviosul Iosif Vatopedinul spunea: Dacă omului harul i-a scuturat din veşnicie câteva clipe, sufletul nu va putea uita gustul cel veşnic.

În prima Duminică după Rusalii, ne gândim la toţi aceia care au primit darul sfinţeniei, cei pe care mereu îi amintim în cadrul slujbelor, pomenindu-le faptele măreţe şi învăţăturile morale deosebite, toate având scopul de a ni-L apropia pe Dumnezeu. Nu vom face o înşiruire a numelor de sfinţi, ci ne gândim la darul cel mai de preţ pe care în face Dumnezeu pentru om. Şi care este acest dar? Însuşi Dumnezeu! Dumnezeu se dăruieşte nemărginit tuturor, fiecăruia dintre noi, după cum îi oferim loc în inima şi viaţa noastră, după cum Îl lăsăm să Îşi manifeste lucrările Duhului Sfânt în noi şi prin noi.

Era luna lui gustar pe sfârşite, în jurul orei 9 dimineaţa. Unii din prietenii mei îşi vedeau de treburile gospodăreşti, alţii erau la joacă pe maidan, unii la câmp cu părinţii … iar eu, eram pe dealul dinspre Câşla şi Oltina cu un cârd de şaptezeci de gâşte.