Egalitate în inegalitate: împărțirea darurilor!

... Intră întru bucuria domnului tău ...

           Evanghelia Duminicii a XVI-a după Rusalii, cea a talanţilor ne îndeamnă să devenim mâinile lucrătoare ale iubirii pline de milostivire, mai ales pe cei ce au din prisos, chemându-ne pe toţi la înmulţirea talanţilor sau a calităţilor proprii, pentru a simţi bucuria fără margini pe care o dăruieşte Hristos celor harnici şi darnici.

           Pilda de astăzi a fost rostită la puţin timp după Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului şi imediat înaintea Patimilor Sale, mai exact, în Miercurea Mare, în momentele extrem de grele când Domnul se luptă cu duşmănia făţişă a cărturarilor şi fariseilor. Astfel, Hristos părăseşte templul şi urcă cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor, unde îi învaţă despre cum şi când va fi sfârşitul lumii şi cum va fi judecată lumea. Apoi, le spune Pilda celor zece fecioare şi îndată Pilda talanţilor care are multe înţelesuri duhovniceşti şi care se referă nu numai la viaţa duhovnicească, ci şi la viaţa umană, în general, la bucuria de a fi roditor, de a dezvolta abilităţi, calităţi sau talente şi de a le pune în slujba semenilor. Observăm că Stăpânul din pildă, şi anume Dumnezeu, i-a împodobit pe robii săi cu talanţi sau daruri, dar diferenţiază darurile, nu dăruieşte tuturor oamenilor acelaşi număr de talanţi: unora le dăruieşte mai puţini talanţi, iar altora le daruieşte mai mulţi talanţi. Iată, Dumnezeu dăruieşte tuturor diverse daruri: unuia un glas frumos, altuia darul cuvântării, altuia al artelor, altuia înţelepciunea, smerenia, îndelunga-răbdare şi altele, căci Dumnezeu cunoaşte puterea fiecăruia dintre oameni de a înmulţi talanţii şi, în acelaşi timp, doreşte ca oamenii să conlucreze şi să ajute din proprie iniţiativă pe cei care au nevoie de ajutorul lor. Mai exact, darurile sunt împărţite şi diversificate pentru a se putea ajuta unii pe alţii în mod întregitor, străduindu-se, să lucreze astfel la mântuirea lor. De aceea, nu a lăsat Dumnezeu pe niciunul fără talant.  

           Cuvântul Evangheliei spune că cei care au înmulţit talanţii, i-au înmulţit în măsură cu ceea ce au primit, şi astfel cel care a primit cinci talanţi i-a înmulţit şi a dobândit zece talanţi, adică a dublat numărul lor; cel ce a primit doi talanţi a dublat numărul lor şi a ajuns la patru talanţi, iar cel care a primit unul, fiind slugă vicleană şi leneşă, a îngropat talantul; nu l-a cheltuit, dar nici nu l-a înmulţit. Pentru a fi mai bine înţeleasă această pildă, fiecare poate să o personalizeze, să o adapteze la persoana sa. Şi zicem: ai în casa ta trei angajaţi pe care îi chemi şi le spui: „Voi pleca, dar mă voi întoarce”. Primului îi dai zece mii de lei, celui de-al doilea cinci mii, iar celui de-al treilea o mie, cu porunca: „Păstraţi-i până mă întorc!”. Ei pot face acum trei lucruri: să-ţi mănânce banii, să ţi-i returneze exact cum i-au primit sau să-i valorifice într-un mod mai bun. Iată că primii doi buni lucrători sunt oameni drepţi, care se străduiesc responsabil, cu dragoste, să mulţumească cu faptele lor bune Celui căruia îi datorează chiar viaţa. Şi s-au gândit: „Noi ne scoatem cheltuielile cu ajutorul tău, trăim cu familiile noastre pe seama ta. Să facem şi noi ceva pentru tine.” De aceea, Dumnezeu le va răsplăti cu prisosinţă şi bucuria lor va fi bucuria Domnului, care zice: Slugă bună şi credincioasă, peste puţine daruri ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, adică, deoarece ai înmulţit darurile primite pe pământ, îţi voi da mai multe daruri în ceruri. De aceea îi spune: Intră în bucuria domnului tău, în bucuria Domnului cel ce dăruieşte calităţi oamenilor pentru ca ele să fie cultivate şi înmulţite, spre binele tău şi al celor din jur. Chiar dacă unul a primit mai mult şi celălalt mai puţin, nu trebuie ca oamenii să îi invidieze pe semenii lor care au daruri mai multe, pentru că aceştia au o răspundere mai mare decât cei care au daruri mai puţine. Iar cel care a primit mai mult are datoria să ofere mai mult, în raport cu darurile primite. În aceasta privinţă, Hristos Domnul spune: Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere. Aşadar, Dumnezeu nu cere omului ceea ce nu poate face, adică nu cere nimănui peste măsură, ci El cere ca omul să facă roditor după posibilităţile sale, după talanţii sau calităţile pe care le-a primit. Prin urmare, bucuria Stăpânului este aceeaşi şi pentru cel care din doi talanţi a facut patru, şi pentru cel care din cinci a facut zece. El se bucură de hărnicia fiecăruia, dacă hărnicia lui este totală, adică fără umbră de lene şi de viclenie.

           Al treilea s-a gândit: „Ce mi-ai dat, asta îi dau înapoi. Nu-ţi ajunge că-ţi fac toate treburile? Nu ajunge că lucrez pentru tine zi şi noapte? Să te mai şi plătesc tot eu, pe deasupra? De altfel, nici nu meriţi. Te ştiu eu: eşti om aspru, vrei să culegi de unde n-ai semănat.” Şi astfel, îndărătnicirea lui care nu a făcut ceva în înmulţirea talantului, pe care îl îngroapă în pământ, îl arată pe creştinul dezinteresat, relaxat, care nu vrea să mişte, să facă ceva pentru Domnul său. A îngropat talantul în pământ, adică în ţărână, acolo unde se îngroapă şi morţii. Nu l-a pus în casa sa, într-un loc ferit, în vreun dulap sau sub saltea, ci îl duce în pământ, căci acest rob leneş trăieşte doar lumeşte, o viaţă a pământului, cheltuindu-o pentru dobândirea bunurilor efemere, trecătoare. Nu fura şi nici nedreptăţea pe aproapele, muncea drept, corect, prin osteneala lui, dar se oprea, rămânea aici. Nu căuta să dobândească şi bunătăţile cereşti nestricăcioase, prin milostenie sau prin ajutorarea celor bolnavi şi celelalte, ci doar se îngropa singur în ţărână, mortificându-se. De aceea şi Domnul nu i-a spus: intră în bucuria Stăpânului tau, ci i-a spus: slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea, deci, ca tu să pui banii Mei la zarafi (schimbători de bani) şi Eu, venind, aş fi luat ce e al Meu cu dobândă, si astfel a poruncit să-l arunce în întunericul cel mai din afară, acolo unde este focul cel veşnic, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Cât de mincinos se face omul necredincios. Unde seceră Dumnezeu de unde nu a semănat? Unde adună de unde n-a împrăştiat? Este cumva pe lumea aceasta vreo sămânţă care să nu fie de la El? Sunt undeva roade bune care să nu fie din lucrarea Lui? Această strâmbă îndreptăţire a omului leneş îl face să îşi caute permanent scuze, să se tânguie şi nu oricum, ci găsindu-L nemilos chiar pe Dumnezeu, dând vina pe El pentru răutatea, delăsarea, lenea şi nechibzuinţa sa. Toate acestea pentru că nu îşi recunoaşte starea sa sufletească, nu îşi recunoaşte păcatul, nu cunoaşte nici iubirea şi răbdarea lui Dumnezu. Şi este mai simplu să găsească alt vinovat de toate slăbiciunile şi lipsurile sale.

           Toată învăţătura lui Hristos, în fată şi cuvânt, ne îndeamnă să facem bine. Dumnezeu nu este mulţumit dacă omul ţine doar pentru sine calităţile pe care le are, ci trebuie să le pună în slujba semenilor săi, căci zarafii mentionaţi de Hristos nu trebuie înţeleşi în mod financiar, ci în sens duhovnicesc, ca fiind toţi oamenii cărora li se face binele, adică sunt ajutaţi de semenii lor talentaţi şi pricepuţi, harnici şi darnici. Astfel, darurile pe care oamenii le-au primit de la Dumnezeu se înmulţesc prin dăruirea de sine faţă de semenii lor. Şi, nu contează câţi talanţi a primit fiecare dintre noi, pentru că, spune Sf. Ap. Pavel, darurile sunt felurite, dar este acelaşi Duh. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucează toate în toţi. Important este să nu irosim darurile primite, ci să lucrăm ca slujitori ai lui Hristos, făcând din suflet voia lui Dumnezeu, slujind cu bunăvoinţă, ca şi Domnului, şi nu ca oamenilor. Căci, Dumnezeu nu vrea doar să nu păcătuim, ci vrea să ne împodobim cu virtuţi din belşug. În acest sens, spunea un suflet care mergea la Domnul: „Doamne, vezi că mâinile mele sunt curate”. Insă Hristos îi răspunde: „Sunt curate, dar sunt goale!” Iată cât de important este să înmulţim talanţii primiţi în dar pentru a dobândi virtuţi mântuitoare. Noi, cum avem mâinile? Cum putem răspunde acestei întrebări?

           Reţinem, aşadar, că cea mai mare bucurie binecuvântată de Dumnezeu este înmulţirea darurilor primite de la El, iar această înmulţire a darurilor presupune smerenie şi hărnicie, nu mândrie şi lenevire, dar mai ales iubire de Dumnezeu şi de aproapele, prin înmulţirea talanţilor în folosul aproapelui, amintindu-ne de altfel şi de cuvântul Pr. Arsenie, care spune: „Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge”. Să nu rămânem nepăsători, ci să înţelegem că bucuria din Evanghelia de astăzi este lucrarea hărniciei şi dărniciei, a rodirii prin dărirea de sine, ca bucurie deplină a celui care a făcut mult bine altora, asemănându-se astfel cu Dumnezeu cel Preamilostiv.

           Să nu întârziem a face lucrul pentru care ne-a aştezat Dumnezeu în această lume, căci timpul trece ameţitor de repede şi nu ne vom putea întoarce din veşnicie pentru a lua ce am uitat şi a face ce nu am făcut. Să ne grăbim să folosim darul ce ni s-a dat, talantul împrumutat nouă şi să ne rugăm Mântuitorului Hristos să ne dăruiască tuturor bucuria de a fi chemaţi şi onoraţi de El cu aceste cuvinte: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine (daruri) ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria Domnului tău, spre slava Sfintei Treimi, bucuria Bisericii şi a noastră mântuire. Amin.