Hristos noua Ni se arată: dăruirea prin atingere!

... Am văzut pe Domnul! Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!

 ... şi crezând, să aveţi viaţă în numele Lui ...

           În Duminica a doua după Sfintele Paşti, numită şi Duminica Tomii, Sfânta Evanghelie ne prezintă încredinţarea lui Toma de adevărul sau realitatea Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, care se mai arată încă o dată ucenicilor Săi, de asemenea, prin uşile încuiate. Astfel, evanghelia de astăzi este plină de înţelesuri duhovniceşti pentru viaţa Bisericii în general şi pentru viaţa fiecărui creştin, în special.

           Arătarea lui Hristos cel Înviat apotolului Toma este, aşadar, un eveniment atât de important, încât este sărbătorit în toată Biserica în momentul în care s-a petrecut, adică în a doua Duminică după Paşti. În această Evanghelie minunat alcătuită există, de fapt, două părţi: arătarea Celui Înviat celor zece apostoli, în seara de Paşti şi arătarea Sa celor unsprezece apostoli în duminica următoare, în aceleaşi împrejurări. Există un paralelism remarcabil între cele două arătări. Prima este istorisită şi de Sfântul Apostol Marcu şi de Sfântul Evanghelist Luca cu multe detalii, în timp ce a doua nu este istorisită decât de Sfântul Apostol Ioan care a fost martor ocular al celor două scene.

           Prima arătare a lui Hristos Înviat apostolilor Săi are ceva surprinzător ce trebuie subliniat dintru început, şi anume că Hristos se arată destul de târziu apostolilor Săi pentru că e vorba de duminică seara, iar El a înviat o dată cu prima lumină a răsăritului, spre patru dimineaţa în acel început de primăvară. Domnul S-a arătat mai întâi Mamei Sale, apoi Mariei Magdalena şi celorlalte Mironosiţe, aproape imediat după Învierea Sa, dar şi celor doi călători către Emaus: Apostolii Luca şi Cleopa, spre sfârşitul după amiezii. Va aştepta deci seara duminicii de Paşti pentru a Se face văzut de cei care sunt ucenicii Săi. Motivul este fără îndoială că Apostolii s-au îndoit şi că le era frică: nu au crezut nici în cuvintele Miroforelor, nici în cele ale călătorilor către Emaus, Luca şi Cleopa, şi nici rapida trecere a lui Petru şi Ioan pe la mormântul gol nu i-a convins. Sfântul Apostol Marcu confirmă: Şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră Înviat. Legătura lui Hristos cu cei care se aflau împrejurul Său, ca şi cu noi înşine, ţine mereu seama de starea inimii celor în cauză, de starea lor lăuntrică. Poate părea lucru de mirare faptul că Apostolii, care trăiau de trei ani cu Domnul şi care auziseră chiar din gura Sa vestea morţii şi a învierii Sale, au putut avea astfel de îndoieli, până la a nu crede celor care văzuseră cu propriii lor ochi. Dar chiar ideea de înviere din morţii este atât de greu de crezut, căci mintea noastră nu poate să o imagineze, să o conceptualizeze. Apostolii, care au fugit când Domnul a fost arestat în grădina Ghetsimani, joi seara în Săptămâna Patimilor, s-au ascuns în Foişor, la locul Cinei celei de Taină, unde s-au baricadat de teama iudeilor. Le era frică să nu fie urmăriţi şi arestaţi, pentru că Învăţătorul lor a fost judecat, condamnat şi executat ca un răufăcător. Totul pare pierdut. Se ascund.

           Hristos Cel Înviat intră fără veste în Foişor, cu toate uşile închise. Prima învăţătură care se desprinde este teologică: Hristos a intrat cu toate uşile închise pentru că are trupul slavei Sale, pentru că a Înviat. A intrat în Foişor aşa cum a ieşit din mormântul pecetluit: îngerii au dat piatra la o parte, pentru ca Femeile să poată vedea că mormântul era gol. Trupul transfigurat nu mai este supus materiei: este liber, trup duhnovnicesc. Şi primul cuvânt al lui Hristos în Foişor este uimitor: Pace vouă!. Domnul le dă pacea, pacea Sa, pentru că nu au crezut în El şi sunt plini de complexe şi de remuşcări faţă de el: sufletul lor e sfâşiat. Iar Hristos îi eliberează: v-aţi înşelat părăsindu-Mă şi necrezând în Mine, dar vă eliberez de greutatea aceasta zdrobitoare; fiţi deci în pace cu Mine. Fără această iertare dumnezeiască, n-ar putea să meargă către El, nici să-L asculte. Apoi le dă o mărturie clară a învierii Sale, o dovadă: stigmatele sau semnele Patimii Sale care I se văd pe mâini şi în coastă. Este o minune că rănile Pătimirii pot apărea pe trupul slavei Sale, căci trupul slavei este desăvârşit: nu poartă nici o urmă a căderii, a bolilor, a infirmităţilor şi suferinţelor. Hristos a voit dinadins să le păstreze pentru ca oamenii să ştie pentru vecie cât de mult i-a iubit Domnul. Ucenicii înţeleg şi sunt cuprinşi de bucurie nesfârşită: sunt din nou ucenicii lui Hristos. Domnul le spune deci a doua oară Pace vouă, pentru că acum ochii lor s-au deschis: ştiu că omul care se află în faţa lor nu este o fantomă, ci Însuşi Mesia, Învăţătorul lor mult iubit. Pot deci primi pacea lui Dumnezeu cu toată trezvia. O primesc ca apostoli. Şi de îndată îi trimite în lume. Domnul nu se sălăşluieşte în evenimentul istoric al Învierii: se grăbeşte să mântuiască tot neamul omenesc, căci aceasta este voia Tatălui Său: După cum Tatăl Meu M-a trimis, aşa şi Eu vă trimit. Şi le dă pe loc cele trebuincioase acestei misiuni: le dă puterea dumnezeiască de a ierta păcatele.

           Dar Toma? A primit acest har? Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca scrie că doi ucenici, dintre care unul Cleopa, la întoarcerea lor în Ierusalim, din Emaus, i-au găsit pe cei unsprezece adunaţi împreună şi pe cei care erau ce ei. Ştim, de asemenea, că la momentul venirii lui Hristos în mijlocul lor, Toma nu mai era cu ei, ci plecase. Astfel, se mai face Toma părtaş de harul binecuvântării Sale? Sigur, căci darul îl dă prin Duhul Sfânt, suflând asupra lor şi zicând: Primiţi Duh Sfânt. Iată, puterea Duhului a pătruns fiecare persoană care a primit har şi a împlinit scopul Domnului care L-a dăruit lor. Şi Hristos a dăruit Dunul nu doar unora, cu tututor ucenicilor, chiar dacă ei erau absenţi, pentru a manifesta generozitatea lui Dumnezeu care s-a revărsat peste toţi apostolii. Şi într-adevăr, Duhul Sfânt este Cel care împlineşte în apostoli această putere dumnezeiască, iar apoi în episcopi şi preoţi. Dar Apostolii nu vor putea pune în lucrare această putere dumnezeiască decât la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât împărăteşte asupra lor, în acelaşi timp personal, căci deasupra fiecărui apostol este câte o limbă de foc şi colectiv deoarece sunt împreună şi primesc deopotrivă acelaşi har. Motivul acestei dualităţi este în faptul că Fiul şi Duhul sunt cele două mâini ale Tatălui care lucrează împreună dar diferit, după caracterul lor ipostatic: Hristos spune transmiţând harul, iar Duhul făptuieşte, plineşte acest har în Apostoli. Subliniem, din nou, că Hristos dă această putere întregii adunări a apostolilor şi nu fiecăruia în parte individual şi, de asemenea, însuşi Toma o primeşte, chiar dacă nu era de faţă, fiind unul din Apostoli. Dacă unul dintre ei cade sau se rătăceşte, ceilalţi pot să îndrepte greşeala: se pot îndrepta unul pe altul. Astfel apostolii au primit în câteva zile cele două puteri dumnezeieşti care caracterizează preoţia: puterea de a sfinţi darurile, la Cina cea de Taină, în Joia Sfântă, şi puterea de a lega şi dezlega păcatele, în seara zilei de Paşti.

           Dar Sfântul Apostol Toma nu era de faţă! Sunt momente în viaţă când trebuie să fii prezent. Fiecare dintre noi trebuie să aibă această grijă. Totuşi această scăpare a lui Toma va avea un efect binefăcător pentru tot neamul omenesc. Ucenicii îi povestesc totul, iar el nu crede nimic. Toma este un om dintr-o bucată, un adevărat israelit fără vicleşug, cum a spus Domnul despre Natanael. Şi spune sus şi tare: dacă nu văd şi dacă nu ating rănile Sale, nu voi crede. De ce mâna unui ucenic credincios în această înfățișare vrea să reconstituie acele răni pe care o mână lipsită de sfinţenie le-a cauzat? De ce mâna unui ucenic ascultător a năzuit să redeschidă coasta pe care lancea unui soldat lipsit de sfinţenie a împuns-o? De ce curiozitatea dură a unui rob să repete torturile impuse de furia persecutorilor? De ce este un ucenic atât de îndrăzneț în a dovedi din chinurile Lui că El este Domnul, din durerile Lui că El este Dumnezeu şi din rănile Lui că El este Doctorul ceresc? De ce Toma, el singurul, un urmăritor al binelui, insistă ca doar rănile să fie aduse pentru mărturia credinţei? Dar dacă aceste răni au fost făcute ca să dispară cu celelalte lucruri? Ce risc ar fi adus credinţei sale acea curiozitate? Credem că nici un semn al devotamentului lui Hristos şi nici o mărturie a Învierii Sale nu s-ar fi găsit decât doar dacă ar fi pipăit cu mâinile sale trupul care a fost dezgolit cu atât de multă sălbăticie? Dar iată, sunt miliarde de oameni ca Toma. Am putea chiar să spunem că toţi suntem Toma. Însă dăruirea sa a căutat aceste lucruri, dedicarea lui le-a poruncit lor pentru ca în viitor nici măcar un necredincios să nu se îndoiască că Hristos a Înviat. Toma tămăduia nu doar nesiguranţa propriei sale inimi, ci şi pe aceea a tuturor oamenilor.

           De aceea acest eveniment, care altfel este intrigant, capătă o amploare universală. Opt zile mai târziu, se petrece exact acelaşi lucru. Hristos intră în Foişor la fel ca în seara zilei de Paşti, dar spune o singură dată: Pace vouă. O spune pentru Toma, pentru că e singurul care încă se mai îndoieşte. Şi fără nici o introducere, fără a mai spune altceva, Hristos îi arată lui Toma rănile Sale: atinge-Mă. Neînchipuită bunătate a lui Hristos, îngăduinţă de necrezut a lui Dumnezeu pentru micimea noastră! Vrei o dovadă, iată că ţi-o dau. Dar asta înseamnă şi că îndoiala lui Toma era adevărată: el nu se prefăcea, nu se juca. În aceste cazuri, Dumnezeu răspunde şi doar pe urmă, Hristos îl mustră, spunându-i: nu fi necredincios, ci credincios. Toma atunci rosteşte una dintre cele mai frumoase fraze din întreaga Evanghelie şi din Scriptură: Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu. A înţeles totul. De aceea avem credinţă şi de aceea Îl slăvim pe Dumnezeu, ca să strigăm: Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru. Cu adevărat linia delimitării credinţei a fost semnată pentru noi de mâna lui Toma, pentru că atunci când el L-a atins pe Hristos, El a devenit stiloul unui scriitor iscusit, Care scrie pentru cei credincioşi şi din care țâșnește mai departe credinţă. Din ea, tâlharul a gustat şi a devenit drept din nou. Din ea, ucenicii şi-au adăpat inimile. Din ea, Toma a sorbit cunoaşterea pe care a căutat-o, pentru că el a gustat prima dată şi apoi a oferit băutura multora care au avut o mică îndoială.  El i-a convins pe ei să spună: Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru. Este prima oară când un om spune lui Iisus Hristos, învăţătorului Ieshouah din Nazaret: Dumnezeul meu. Nici chiar Petru nu a spus aceasta. A zis, în frumoasa lui mărturisire: Eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu. Minunat, dar nu atât de puternic precum mărturia sinceră şi vie a lui Toma. Într-o clipită, inima i-a fost zdrobită de recunoştinţă şi de bucurie. Într-o clipă acest om a întâlnit pe Dumnezeu. A făcut această minunată mărturisire în numele întreg neamului omenesc şi întreg universul îi este recunoscător. Hristos dă apoi un cuvânt duhovnicesc de căpătâi, cu caracter universal: fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut. Credinţa lor este mult mai mare şi mai puternică decât a celor care au văzut. Sunt deja fericiţi, adică au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu. Prin urmare, credința nu este o vedere fizică, trupească, prin simțuri, ci este o vedere spirituală, o cunoaștere a realităților spirituale nevăzute și netrecătoare.

           Şi după opt zile, pentru că şi noi ne întâlnim şi ne adunăm cu sfinţenie în biserică în ziua a opta, unde Hristos ne vizitează şi se arată, din nou, nouă tuturor: nevăzut ca Dumnezeu şi văzut în Trup. Ne permite să ne atingem trupul Său, dându-ni-L nouă la împartășanie. Pentru că prin harul lui Dumnezeu suntem lăsați să participăm la Sfânta Euharistie, primindu-L pe Hristos în mâinile noastre, pentru ca noi să credem cu tărie că El cu adevărat a ridicat templul trupului Său.

           Evanghelia de astăzi se termină cu o învățătură sau o concluzie esențială referitoare la credință: Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și crezând, să aveți viață în numele Lui. Evanghelia nu se referă doar la credința și convingerea lui Toma, ci se referă la toți cei care vor crede în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iar rodul credinței lor în Hristos este viața veșnică. Prin urmare, când mărturisim credința în Iisus Hristos și în Învierea Lui, noi arătăm că dorim să avem viață veșnică, vrem să trăim veșnic în iubirea Lui, în lumina și bucuria Sfintei Treimi.

           Să-L rugăm pe Biruitorul morţii, zicând: Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Sfântului Apostol Toma, dă-ne mai multă credinţă şi ne mântuieşte pe noi, şi astfel, prin credinţă mărturisitoare si vie devenim și noi vestitori ai Învierii Mântuitorului Iisus Hristos și mărturisitori ai iubirii Lui pentru oameni spre slava lui Dumnezeu, bucuria Bisericii și a noastră mântuire. Amin!