Ispasul – revelarea miezului ascuns al cugetelor dumnezeieşti

           Înălţarea Domnului (Ispasul) reprezintă o sărbătoare plină de taină, cu înţeles profund ce nu poate fi pătruns uşor, căci ne revelează miezul ascuns al cugetelor dumnezeieşti ca şi cale de pătrundere în tainele dumnezeieşti. Astfel, Sfintele Paşti pregătesc creştinul pentru înfruntarea morţii, iar Cincizecimea ne aduce experienţa Duhului Sfânt. Ispasul încheie perioada pascală şi condiţionează Pogorârea Duhului Sfânt ca Mângâietor pentru ucenici şi noi, ca în mod tainic şi veridic să fie prezent în sufletele şi inimile noastre, devenind Viaţa vieţii noastre.

           Hristos îi pregăteşte îndelung pe Apostoli în activitatea Sa pămânească de trei ani, pentru ca ei să-L cunoască cu adevărat ca Fiu al lui Dumnezeu şi nu îi părăseşte nici după Înviere, ci petrece cu ei patruzeci de zile, dându-le în continuare multe semne doveditoare, ca să fie convinşi de Învierea Sa, propovăduindu-o în misiunea lor apostolică universală. Astfel, Mântuitorul Se arată şi Se ascunde, apare şi dispare, încâlcând legile naturale, fireşti, şi învăţând că trăieşte o viaţă în afara naturii, materiei şi spaţiului care limitează, în libertatea unei vieţi fără de moarte. Li se arată prin gura femeilor Mirofore, şi din nou lor, în foişorul Cinei celei de Taină, dându-le misiunea de a boteza neamurile în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, poruncindu-le prin Duhul Sfânt, iar la Ierusalim, vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu, instituie Sfintele Taine ale Bisericii, adică viaţa liturgică şi sacramentală. Practic, această perioadă pascală, de patruzeci de zile, reprezintă un program intensiv de pregătire pentru apostolatul Ucenicilor, ca omul să caute viaţa vie în Împărăţia lui Dumnezeu prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.

           Înălţarea propriu-zisă are loc aproape fără veste! Sf. Ev. Luca istoriseşte în doar câteva rânduri (Luca XXIV, 50-53), Sf. Ap. Ev. Marcu o menţionează într-un singur verset (Marcu XVI, 9), şi uşor mai în detaliu este prezentată în Faptele Apostolilor (Fapte I, 1-12). Ştim că îi duce pe ucenici în afara cetăţii Ierusalimului, către Betania, la Muntele Măslinilor, locul agoniei Sale, în Grădina Ghetsimani, apoi îi binecuvintează – transmiţându-le lor harul de la Tatăl, şi un nor L-a luat de la ochii lor, înălţându-Se la cer. Şi toate se petrec într-o clipă! Apostolii rămân uitându-se către cer, şi doi îngeri (poate cei doi care străjuiau mormântul) vestesc Parusia, cea de-a doua venire în slavă la sfârşitul veacurilor. Iată marea taină care covârşeşte mintea: Hristos – Cel care S-a coborât pe Sine în cele mai de jos ale pământului şi până în adâncurile iadului, este ridicat în înaltul Cerurilor, după cum Însuşi învăţase, să şadă de-a dreapta Tatălui.

           Ce adâncă cugetare dumnezeiască! Ce iubire nemărginită! Hristos urcă la cer cu firea Sa omenească mântuită şi îndumnezeită, dăruindu-o Tatălui Său, care aşează om de-a dreapta Sa – în persoana Mântuitorului – poftindu-L în sânul dumnezeirii, ca fiind deopotrivă cu El. Ce taină minunată şi necuprinsă în raţiunea omenească! În Sfatul Treimic al lui Dumnezeu bate o inimă de om – Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. Iată cum Dumnezeu-Omul stă pe tronul Dumnezeiesc al slavei şi locuieşte în inima celor ce-L iubesc sincer, aflându-Se deopotrivă în intimitatea Sfintei Treimi şi în centrul vieţii Bisericii, dar şi în taina inimii celor de pe pământ. Astfel, tot omul se poate apropia de El, simţind împărtăşirea firii omeneşti cu firea dumnezeiască a lui Hristos. Toată omenirea se poate face înţeleasă înaintea Lui, se poate apropia de El, căci prin înălţarea lui Hristos întru slavă şi omul, împreună cu El, ne înalţă, oferindu-i-se şansa îndumnezeirii şi a preaslăvirii în iubirea veşnică a lui Dumnezeu. Se plineşte cuvântul lui Dumnezeu ca prin înălţarea Fiului Său preaiubit – Hristos Dumnezeu, să îl primim pe Mângâietorul, care îndumnezeieşte pe om şi îl schimbă la faţă, transmiţând natura dumnezeiască la tot omul ce se apropie de El. În înălţare, Hristos ni-L dă pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt care va zidi Biserica şi îi va da viaţă până la cea de-a Doua Venire.

           Iată cum acest eveniment puţin relatat în detalii ne dăruieşte credinţa că şi noi putem deveni cu adevărat fii şi urmăritori ai lui Hristos în faptă, ascultare şi credinţă, hristofori vii (purtători de Hristos) ai celui Înviat şi Înălţat la ceruri, potrivit făgăduinţei Sale: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.