Deznădejdea este lipsa cunoaşterii iubirii milostive a lui Hristos, şi în egală măsură, a încrederii în ea, în iubire. În afara iubirii de Dumnezeu, totul se face aparent, la înscrierea în obicei, pentru a putea pălmui gândul primar care permanent cercetează conştiinţa, după dictonul: Primul gând vine de la înger. Şi atunci, deşi plineşte formal (cât se poate) cele rânduite, deznădăjduieşte.

Cum poate întreţine apa un foc, cea dintâi ştergând orice urmă de licărire a unei flăcări vii sau a unui cărbune incandescent. Şi iată că Hristos foloseşte aceste două simboluri ale Duhului Sfânt Dumnezeu, a treia Persoană a Sfintei Treimi, pentru a vesti venirea Duhului, aşa cum făcuse prin femeia samarineancă şi prin cele două vindecări minunate de la scăldătorile Bethezda şi Siloam.

Se lăsa negura peste bătrânul Asarlîk (satul Cetatea, judeţul Constanţa) şi copiii fugeau, care încotro, către case. Larma de la cişmea amuţise cu ultima talangă a vacilor sosite târziu de pe izlaz.

Duminica aceasta a şaptea a Sfintelor Paşti, cea dintre Înălţarea Domnului şi Cincizecime este un imn al dragostei dumnezeieşti, o rugăciune cum nu există în toată Scriptura, o convorbire tainică în glasul iubirii dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, ca o pedagogie deopotrivă adâncă şi înaltă pentru Ucenicii şi Apostolii Săi şi pentru întreaga Biserică.

Înălţarea Domnului (Ispasul) reprezintă o sărbătoare plină de taină, cu înţeles profund ce nu poate fi pătruns uşor, căci ne revelează miezul ascuns al cugetelor dumnezeieşti ca şi cale de pătrundere în tainele dumnezeieşti. Astfel, Sfintele Paşti pregătesc creştinul pentru înfruntarea morţii, iar Cincizecimea ne aduce experienţa Duhului Sfânt. Ispasul încheie perioada pascală şi condiţionează Pogorârea Duhului Sfânt ca Mângâietor pentru ucenici şi noi, ca în mod tainic şi veridic să fie prezent în sufletele şi inimile noastre, devenind Viaţa vieţii noastre.

Că nu-i mai bine omului decât să-şi caute uşurarea sufletului şi trupului de greutăţile ce-l lipsesc de vederea lui Dumnezeu. Iar aceasta să o săvârşim prin permanenta conlucrare cu duhovnicul prin spovedanie, care ne îndrumă spre lumina pe care Mântuitorul ne-o dăruieşte, scăpându-ne de orbire.