Șarpele și gâștele

             Era luna lui gustar pe sfârşite, în jurul orei 9 dimineaţa. Unii din prietenii mei îşi vedeau de treburile gospodăreşti, alţii erau la joacă pe maidan, unii la câmp cu părinţii … iar eu, eram pe dealul dinspre Câşla şi Oltina cu un cârd de şaptezeci de gâşte. Era deja o „tradiţie” pe care trebuia să o duc mai departe, după surorile mele (şi ele merseseră cu gâştele pe izlaz, înaintea mea). Însă mie nu îmi plăcea deloc să mă trezesc de dimineaţă şi să-l aud şi văd pe tataia Stan cum îngâna, evident deloc încântat, că trăgeam de timp să nu plec cu gâştele. Până nu îmi spunea vreo două de dulce, nu mă ridicam din canapeaua roşie din holul bucătăriei de vară în care dormeam. Mamaia Zâna (sau Zizi, cum o alinta tataia, de la Zenobia) venea cu glasu-i dulce şi încerca să mă convingă să iau gâştele ce m-aşteptau cu ciocurile-n sus la poarta mare de lemn a curţii. Fie că voiam, fie că nu, îmi luam bâta şi geanta în care ţineam coajă de pâine coaptă pe vatră (şi acum îmi place la nebunie), bomboane mentolate (primite adesea pomană de la cei ce veneau Sâmbăta la cimitir să-şi tămâieze morţii), apă rece de la fântâna cu cumpănă din vale şi un radio portabil vechi adus de unchi-miu de prin Polonia. Nu vă spun, gâştele îmi cunoşteau toate mişcările, în mod special gâscanul de prăsilă, bătrân de vreo 3 ani (de când mergea cu mine). În acest sens, dacă ridicam bâta spre stânga, ele o luau la dreapta, dacă ridicam bâta la dreapta, o luau la stânga, iar daca ridicam şi bâta şi mâna, mergeau drept înainte. Distanţa dintre ele şi mine era adesea de un pas, uneori mergeam chiar printre ele. Cum se face că ajuns pe miriştea plină cu samulastră, m-am aşezat frumos în faţa lor şi am dat drumul radioului care transmitea melodia fetelor de la „Tatu – Nas ne dagonyat”. Stăteam liniştit pentru că aveam „poruncă” să nu mă întorc cu ele acasă până nu au guşa plină, şi aşa am aţipit. Deodată, m-am trezit cu gâştele venind peste mine, în cârd. M-am ridicat imediat în picioare, mi-am luat bâta şi urmăream atent în jur. Nu vedeam nimic. M-am gândit că a venit vulpea sau lupul, pădurea fiind aproape, aşa că m-am întors către ele să le număr. Nu lipsea niciuna. Când, printre picioare, simt cum se mişcă ceva! Ce să vezi! Era ditamai şarpele care încerca să se strecoare şi el printre resturile de paie către vizuina lui. Speriat, la fel ca şi gâştele, am luat bâta şi am început să-l lovesc fără a mai deschide ochii. După vreo cinci minute (în mintea mea, atunci, o oră), am observat biata vietate fără suflare. Am stat şi m-am gândit ce să fac cu el, aşa că l-am luat şi l-am pus în sacoşă, să-l duc acasă. Gâştele evident sătule, le-am dirijat în grabă spre casă, cu teama că şarpele s-ar putea „trezi”, că mă-nvăţase pe mine mamaia că „şarpele nu moare până la apusul soarelui”. Am intrat pe poarta mare, m-am oprit la gârliciul beciului şi am luat un borcan gol de aracet, adus tot de unchi-miu (care e dulgher). L-am umplut cu apă şi am vârât acolo şarpele, acoperindu-l cu capac. Borcanul l-am pus pe saia (adăpost improvizat pentru oi) cu intenţia de a vedea ce s-a întâmplat cu el, seara. Mai târziu, eu am plecat din nou cu gâştele – mergeam vreo două-trei ore dimineaţa, la fel şi după masă, în jurul orei cinci –, a doua zi la fel, aşa că am uitat de şarpe. A treia zi, mi-am amintit de el şi am fugit repede în spatele casei să văd ce se petrece! Dar, minune! Şarpele nu mai era în borcan! Aşa că am stat pe gânduri la ce s-ar fi putut întâmpla. Nici astăzi nu ştiu ce s-a petrecut. Probabil, mamaia Zâna l-a găsit, l-a aruncat şi a pus borcanul cu apă la loc. Oricum, nu m-am oprit din experimente … în altă zi am scos o broască mică din fântână, şi am pus-o tot aşa, în borcan. Dar, asta este altă întâmplare! Am învăţat atunci că frica îţi dă putere! Şi aşa am încheiat-o cu şerpii. Nu însă şi cu păscutul gâştelor! Am mai mers cu ele cel puţin cinci veri, de-atunci. Tot cu ele pe izlaz am învăţat şi tabla înmulţirii. Mi-a fost de folos!