Izgonirea - urmare a nebuniei pântecelui şi a minţii. Postirea şi iertarea ca restabilire a omului.

... adunați-vă comori în cer, unde nici molia,

nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură ....

           Evanghelia acestei Duminici, a Izgonirii lui Adam din rai, Duminica iertării sau a Lăsatului sec de brânză, este o lumină pentru sufletul nostru în toată perioada Postului Sfintelor Paști în care se intră acum, deoarece totalizează întreaga pregătire pentru Post. Duminica aceasta are o importanță deosebită, deoarece după ea începe o perioadă de urcuș duhovnicesc interior spre Înviere, un pelerinaj către patria noastră cerească. De ce este numită această Duminică: Izgonirea lui Adam din rai? Ce moştenire ne lasă nouă Adam, după izgonirea din rai? Care este atitudinea pe care trebuie să o avem, să o căutăm şi să o aflăm? Este numită aşa pentru a arăta urmările nefericite ale neascultării şi ale însoţirii cu patimile în ziua căderii strămoşului nostru, Adam, prin care începem conştientizarea şi retrăirea dramei omului căzut. Dar, ce moştenire ne lasă nouă Adam cel izgonit din rai? Amintirea şi siguranţa unui Tată care ne aşteaptă mereu acasă, în raiul desfătărilor. Prin Hristos, noul Adam, putem urca din nou spre raiul din care singuri ne-am alungat. Lui Îi auzim glasul vorbindu-ne dulce, cu bunătate părintească, chemându-ne acasă.

            Iată, postul, mai precis Postul cel Mare, care ne pregăteşte de sărbătoarea Paștilor, este prin excelenţă vremea luptei duhovniceşti, a luptei lăuntrice, a luptei împotriva demonilor – a duhurilor celor din adâncuri – şi împotriva noastră înşine, adică împotriva rătăcirilor firii căzute, iar Hristos ne arată ca iertarea este începutul bun pentru fiecare post. Nu ne putem lupta întotdeauna, şi nici cu acelaşi zel, nu putem avea mereu aceeaşi trezvie, această luptă duhovnicească nu se poate purta decât o vreme, relativ scurtă. Miezul acestei lupte este asceza, care înseamnă a (se) exersa, a pune în lucrare, a (se) obişnui; ne antrenăm să devenim creştini, să lucrăm poruncile lui Hristos, mai mult decât în alte momente ale anului liturgic. Viaţa noastră creştină – ca şi viaţa în general – se bazează pe alternarea momentelor de efort şi a momentelor de răgaz, a vremii de pocăinţă şi a vremii de bucurie. Dacă nu ar exista decât una dintre ele, viaţa ar fi cu neputinţă.

            Intrarea în Post a fost întotdeauna un moment solemn, purtător de un înţeles puternic, prin iertarea, pocăinţa publică, obştească, făcută mai întâi de episcopi şi preoţi, pentru a da pildă credincioşilor. Toţi cerem iertare lui Dumnezeu şi fiecare unul altuia, cu metanii până la pământ, exprimând iertarea reciprocă dar şi împăcarea cu toţi cei prezenţi la rugăciune, căci iertarea altora este, de fapt, o răstignire a propriului egoism. Neiertaţi, rămânem în afara Împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel, prin iertare se deschide sufletul spre o nouă stare de comunicare şi comuniune cu Dumnezeu şi cu oamenii.

           În liturghia din duminica de astăzi, zisă a iertării, în ajunul primei zile a Postului care începe mâine, Biserica a pus desigur accent pe iertare, alegând o pericopă care este o parte din prima predică a lui Hristos, în care arată importanţa de căpătâi a iertării, şi mai ales a caracterului reciproc al iertării. Ar trebui citit şi pasajul care o precede, în care Hristos ne învaţă despre rugăciune şi ne dezvăluie rugăciunea prin excelenţă: Tatăl nostru. Şi îndată adaugă o învăţătură despre iertare, care este un fel de explicare a cererii: şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Hristos insistă asupra caracterului reciproc al iertării: Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greşalele voastre. Aceasta ne face să ne punem o întrebare de căpătâi: ce este, de fapt, iertarea, şi ce înseamnă a ierta. Dacă Dumnezeu nu ne-ar ierta, nimic n-ar fi putut exista: firea însăşi ar fi încetat să existe. Dar cum am putea primi iertarea, adică anularea datoriilor, dacă noi nu o cerem? Şi cum putem să o cerem fără conştiinţa răului pe care l-am făcut, sau a binelui pe care nu l-am făcut? Şi la ce ar folosi să recunoaştem aceasta, sau să o mărturisim, dacă nu am simţi pocăinţă? Aici modelul este Fiul risipitor din pildă: el îşi dă seama de nenorocirea lui în mijlocul porcilor, îşi aminteşte de fericirea de care avea parte alături de tatăl său, şi îşi intră în sine, se întoarce mărturisindu-şi păcatul şi cerând iertare din toată inima, dă dovadă de o pocăinţă profundă. S-a schimbat. Iertarea nu este doar o vorbă, care rostită ar avea un efect magic, nu este nici formală, nici juridică, nici măcar morală. Este vorba despre o comportare duhovnicească. A cere iertare, înseamnă a se pocăi şi deci a se întoarce la Dumnezeu. Fără acest gest, fără această căinţă, nu aş putea primi iertarea dumnezeiască, ea nu ar putea pătrunde în mine. Să ne amintim de pilda datornicului nemilostiv: acesta este mai întâi iertat fără a i se cere nimic în schimb, pentru că a rugat pe stăpânul său, iar apoi, pentru că s-a purtat din nou fără de lege, neiertând pe aproapele său, primeşte îndoită osândă. Iertarea dumnezeiască nu a putut pătrunde în el: sufletul lui nu se schimbase. În gestul iertării este o împreună lucrare între bunătatea lui Dumnezeu, care dă iertarea, şi pocăinţa omului care o cere, şi poate deci primi iertarea. Harul nu este magic, el nu poate lucra decât în unire cu voia liberă a omului.

           Cât privește postul, Evanghelia ne arată că, atunci când cineva postește, postul trebuie să se facă nu în stare de tristețe, ci de bucurie: Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Nu postim pentru a fi văzuți sau lăudați de oameni, ci postim ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Hristos a zis: să te străduieşti să posteşti fără să trâmbiţezi altora despre străduinţa ta. Să posteşti astfel încât oamenii să nu-şi dea seama că posteşti. La fel a spus şi despre pocăinţă: milostenia ta să fie în ascuns. La fel a spus şi despre rugăciune: când te rogi, intră în cămara ta şi, închinzând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns. Cu alte cuvinte, lupta noastră duhovnicească trebuie să fie pentru Dumnezeu, Care vede cele ascunse, şi nu de ochii lumii. Astfel, postul este o dăruire a noastră, o ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoștință și ca dorință de sfințire a vieții. Dacă postim sau ne rugăm sau facem milostenie pentru a ne lăuda lumea, atunci ne-am luat deja răsplata de la lume: adevărat vă spun, zice Domnul, şi-au luat plata lor. Şi, precum păcătoşii încearcă în orice chip să-şi ascundă păcatele lor, aşa şi noi ar trebui în orice chip să ne ascundem virtuţile. Aşadar, postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm. Ne încredințăm Lui, pentru că la El este Izvorul vieții noastre.

           Legătura pe care o am cu Dumnezeu are o paralelă în legătura pe care o am cu aproapele meu, dar de data aceasta în ambele sensuri, căci eu pot fi şi păcătos, şi păgubit. Atunci când am păcătuit faţă de aproapele meu, trebuie să mă port cu el ca şi cu Dumnezeu, să fac acelaşi gest de pocăinţă, amintindu-mi că am făcut rău chipului lui Dumnezeu care se află în el, şi că, în fine, am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Dar aproapele meu poate să mă ierte sau nu. Nimic nu poate să-l silească să mă ierte. Ceea ce este important pentru mine, este să dobândesc iertarea lui Dumnezeu, prin pocăinţă. Dar, dacă aproapele meu este cel care a păcătuit faţă de mine iar eu sunt cel păgubit, mă găsesc atunci în aceeaşi poziţie ca şi Dumnezeu. Iar Domnul îmi şopteşte atunci: fă ca şi Mine, iartă, căci şi Eu te-am iertat, fii asemenea Mie, deschide-ţi inima, curaj, calcă mândria cu picioarele. Îndrăzneşte şi iartă! Ce ai de pierdut? Numai că aproapele care m-a rănit se poate pocăi sau nu: nu este silit să o facă. Aceasta înseamnă că tot ce putem face este să deschidem uşa iertării, să o facem posibilă. Numai faptul de a rosti cuvântul nu va schimba lucrurile. Dacă aproapele meu nu vrea să se pocăiască, iertarea pe care i-o dăruiesc nu va putea intra în sufletul lui. Dar aceasta nu mai ţine de mine: este greutatea lui duhovnicească.

            Este important să subliniem că iertarea nu este de natură formală şi nici nu e vorba un automatism. Acest lucru ni-l confirmă o altă pildă, cea a Ospăţului Euharistic, a Celor invitaţi la cină. Când Stăpânul intră în sala de nuntă, zăreşte un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă şi se miră de aceasta: Prietene, cum de ai intrat aici?. Acest om a primit iertarea fără nimic în schimb, dar nu s-a schimbat: nu s-a îmbrăcat cu Hristos. Prin urmare nu poate rămâne în tovărăşia lui Hristos. Şi este deci aruncat în întunericul cel mai dinafară. Să luăm deci aminte! Iertarea dată în dar de Dumnezeu cere o schimbare profundă, o reînnoire lăuntrică.

            De asemenea, Evanghelia de astăzi mai evidenţiază o temă pe care trebuie să o aprofundăm în perioada ce urmează, şi anume: desconsiderarea bogăţiei. Nu vă adunaţi comori pe pământ, căci de-am dobândi toate comorile pământeşti, când ne vom muta în cealaltă viaţă, prin moarte, nu vom lua nimic cu noi. Nici cea mai mică fărâmă nu o vom putea lua. Iată, un bătrân şi-a luat într-o zi de mână nepoţelul şi i-a prezentat averea lui cea mare pe care o agonisise. I-a zis: „Uite, aceste terenuri sunt ale mele şi aceste blocuri sunt ale mele. Am o avere imensă. Să ştii cât m-am obosit pentru ele.” Iar nepotul l-a întrebat: „Nu cumva o sa mori curând? Şi sus când vei merge ce bogăţii vei găsi?” Bunicul a rămas mut, fără cuvinte. Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia şi nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Să gândim drept şi să învăţăm până la sfârşit să cinstim pe Hristos aşa cum El vrea, şi nu aşa cum vrem noi. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur că cea mai mare cinste pe care o poţi aduce cuiva este cinstea pe care o vrea, şi nu cea pe care o vrei tu pentru el. Astfel, fă ceea ce El Însuşi, Hristos, vrea, şi nu ceea ce vrei tu. Iar ceea ce vrea Hristos este să pui în faptă cuvintele rostite şi auzite astăzi. Aceasta este cea mai mare cinste!

            În această perioadă a Postului Sfintelor Paști și noi suntem chemați să îndreptăm comportamentul lui Adam cel vechi din noi, nu dând vina pe alții, nu acuzând sau judecând pe alții, ci plângând păcatele noastre, judecându-ne pe noi înșine în Taina Pocăinței sau a Spovedaniei, smerindu-ne pe noi înșine și cerând iertare. Astfel vom primi iertarea de la Dumnezeu și eliberarea de un trecut apăsător și întunecat, pentru deschiderea perspectivei unui prezent și a unui viitor luminat de Dumnezeu cu bucuria prezenței Sale în sufletele noastre. În timpul Postului Sfintelor Paști trebuie să căutăm, cu dragoste și dor, mai ales eliberarea noastră de păcat, de atitudinea pătimașă față de lucruri și oameni, sfințindu-ne privirile, văzând pe oameni ca frați întru Hristos, privind lumea din jurul nostru ca dar al lui Dumnezeu care se cere dăruit și altora, trăind întreaga noastră viață ca pe o arvună de fericire în comuniunea veşnică a Sfintei Treimi, spre slava lui Dumnezeu și a noastră mântuire. Amin.