Umblați întru iubire, precum și Hristos ne-a iubit pe noi

           Hristos este probabil spre sfârşitul misiunii Sale de evanghelizare în Galileea şi spune această pildă în urma unui eveniment anume, în urma unei cereri care i-a fost adresată. Se află într o situaţie de confruntare violentă cu cărturarii şi cu fariseii, care Îl învinovăţesc că alungă pe demoni cu prinţul demonilor şi cărora le răspunde prin pilde înfricoşătoare: Vai vouă, fariseilor.... Chiar după această înfruntare Hristos spune un cuvânt poporului, pentru a-i atrage atenţia asupra ipocriziei, a falselor secrete şi a păcatului împotriva Duhului Sfânt, şi pentru a-l îndemna să nu se teamă decât de Dumnezeu. Atunci un om din mijlocul mulţimii îi face o cerere complet nepotrivită lui Rabbi-Hristos: Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea. Răspunsul lui Hristos este uimitor şi tulburător: Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?. Dar, de fapt, acest răspuns este o învăţătură teologică excepţională: Tatăl Meu – Dumnezeul vostru – M-a trimis în lume să mântuiesc omenirea. Nu Am venit în lume ca să vă organizez viaţa, să am grijă de afacerile voastre, să construiesc o cetate pământească, ci Eu, Fiul lui Dumnezeu, ascult de Tatăl Meu şi fac voia Sa. Eu, Cuvântul Tatălui, dau pe faţă cugetele Tatălui Meu. Nu sunt Avraam, nici Moise: Sunt Dumnezeul lui Avraam şi al lui Moise. Am venit să pun toate în starea lor dintâi, cea din Rai. Am venit să aduc Împărăţia Tatălui Meu pe Pământ. Ce şoc, binecuvântaţilor! Ce ruptură cu Vechiul Legământ sau Testament! Patriarhii, într-adevăr, nu erau numai nişte conducători spirituali, ci erau conducătorii supremi ai poporului. Vechiul Testament lăsat de ei, şi prin excelenţă cartea Leviticul era un sistem de reguli pentru întreaga viaţă a lui Israel, până în cele mai mici detalii. Hristos, în schimb, vine numai pentru a ne mântui şi a ne îndumnezei, după Voia Tatălui Său şi al nostru. Prin acest simplu cuvânt – dar care este un logion sau cuvântul înţelepciunii lui Dumnezeu – Hristos ne face să pătrundem cu adevărat în Noul Legământ, în lumea înnoită.

           Apoi Mântuitorul Hristos profită de ocazie pentru a ne da o învăţătură importantă asupra pericolului bogăţiilor: Păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa omului nu stă numai în prisosul avuţiilor sale. Dacă Tatăl vostru ceresc ar fi zgârcit precum sunteţi voi, nimic nu ar putea exista; nu ar putea trăi nici o făptură. Dacă Dumnezeu ar păstra cu gelozie pentru Sine propria Sa bogăţie, voi nu aţi mai fi. Viaţa voastră nu ţine de bogăţia voastră: ţine numai de Dumnezeu. El v-a dat viaţă şi El poate să v-o ia înapoi, când hotărăşte de cuviinţă. Sunteţi în mâinile lui Dumnezeu ca păsările cerului, iar Tatăl vostru Cel din ceruri cunoaşte şi perii capului vostru, ştie toate despre voi. Atunci Domnul spune pilda bogatului nesăbuit sau bogatului căruia i-a rodit ţarina. Această pildă este o ilustrare a cuvântului înţelepciunii  lui Dumnezeu care a ieşit din gura Sa: este scurtă, dar puternic pedagogică.

           Un om bogat e pe cale de a deveni încă şi mai bogat, după cum vedem zi de zi, ceea ce înseamnă că acest exces de bogăţie este complet inutil. Iar unica sa preocupare este de a se întreba cum îşi va adăposti bogăţiile. Lucrul acesta aproape ar putea să stârnească râsul. Şi totuşi, acesta este duhul oamenilor acestei lumi, până în zilele noastre. Acest om bogat care cugetă în sine: nu cere sfat de la Dumnezeu, nici de la ceilalţi, ar fi putut să aibă multe alte gânduri. Ar fi putut să şi spună: voi da slavă lui Dumnezeu, Care este izvorul tuturor bunătăţilor şi Care este singurul cu adevărat bun; sau: pământul, soarele şi apa mi-au dat recolte bune; sau: voi căuta la cei care nu sunt bogaţi ca mine, pentru că nu am nevoie de toate aceste bogăţii, voi dărui o parte din ele. Dar nu! El este întors asupra lui însuşi şi asupra unei bogăţii care îi este exterioară, adică neimportantă, trecătoare, efemeră. Atunci va zidi jitniţe sau hambare mai mari. Şi când îşi va fi adăpostit toate bunurile, se va putea odihni, adică să înceteze a mai lucra, pe când Dumnezeu lucrează fără încetare, şi mai ales să profite de viaţă. S-ar crede că Dumnezeu a spus această pildă pentru timpurile noastre materialiste şi atee. Bogatul îşi spune: mă voi desfăta, voi mânca, voi bea, mă voi veseli. Aceasta auzim fără încetare, în gura oamenilor din toate mediile sociale şi la toate latitudinile. Este un vârtej absurd: orice în afară de fericirea absolută: unirea cu Dumnezeu! Hristos însă proclamă un cuvânt de o putere incredibilă, o judecată dumnezeiească, spunând: Nebune!; om fără nicio înţelegere, lipsit de bun simţ, de spiritualitate. Chiar în această noapte, în noaptea prostiei tale, a întunecimii înţelegerii tale, a învârtoşării inimii tale, Dumnezeu, Tatăl tău, va veni să ia ceea ce este al Său, sufletul tău, suflarea de viaţă care însufleţeşte trupul tău. La ce-ţi vor fi folosit toate acestea? Moştenitorii tăi – sau statul – vor lua bunurile tale şi se vor bucura de ele. Iar tu vei fi dus dinaintea judecăţii înfricoşate a lui Dumnezeu, care te va întreba: ce ai făcut cu harul Meu?

           Morala pildei este înalt teologică: Aşa se întâmplă cu cel ce şi adună comori sieşi şi care nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu. Ce răsturnare a valorilor! Adevărata bogăţie nu este o stare exterioară obiectivă: am atâţia bani, atâtea bunuri. Este o lucrare interioară subiectivă: Dumnezeul meu, Tu mi-ai dat toate, iar eu vreau la rândul meu să-Ţi dau toate: mă dau pe mine Ţie. Mă asemăn Ţie, pentru că Te iubesc şi Eşti singura mea bogăţie.

           Ceea ce este important nu este să agonisim, ci pentru cine agonisim, şi astfel redevenim ceea ce nu ar fi trebuit să încetăm a fi niciodată: chipul lui Dumnezeu. Omul nu este Om decât când se aseamănă cu Dumnezeu. Fără împlinirea chipului pe care îl poartă în el în mod firesc, Omul nu este decât un sub-om, un om animal.

           Aşadar,  Evanghelia de azi, rânduita de Biserică să fie citită la începutul Postului Naşterii Domnului, ca perioadă de urcuş interior al sufletului în comuniunea sfinţilor împlinitori ai voii lui Dumnezeu şi pregatire duhovnicească pentru întampinarea marii sărbători a Crăciunului,  este un indemn la schimbarea modului de a vieţui, căutând mai intai de toate îmbogăţirea în Dumnezeu prin comuniunea cu El în rugăciune şi cu semenii în faptele iubirii milostive. Perioada postului este un interval de timp în care omul trebuie să asculte mai mult cuvântul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi şi din Scrierile Sfinţilor, să postească şi să se roage mai mult. Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfinţeşte simţirile, schimbă atitudinea şi comportamentul faţă de oameni şi faţă de natură, înţelegându-le pe toate în lumina prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. Astfel învăţăm să avem gandul (gandirea) lui Hristos, să vorbim duhovniceşte ca Hristos şi să trăim duhovniceşte: umblati intru iubire, precum si Hristos ne-a iubit pe noi. Aşadar, postul sfinţeste gândul, cuvântul şi fapta noastră şi postim cu adevărat atunci cand ne înfrânăm şi de la vorbirea de rău sau de la judecarea altora. Prin credinţă dreaptă şi vieţuire sfântă, creştinul răstigneşte în el patimile egoiste: mândria, lăcomia şi lenea sau comoditatea, luptă împotriva autosuficienţei şi autoafirmarii ca mulţumire de sine şi ca laudă de sine.

           Întrucât faptele trupului, ca manifestări ale existenţei umane egoiste şi căzute, împiedică pe om să intre în Împaratia iubirii şi sfinţeniei veşnice a lui Dumnezeu,  vremea postului, unit cu rugăciunea, Spovedania, Împărtăşania şi milostenia, este o perioadă de pregătire pentru a primi lumina Betlehemului în sufletele noastre.  Astfel, simţim că Hristos Se naşte în sufletul nostru, aducând în el pacea şi bucuria cerească, pentru ca pe pământ să fie pace şi între oameni bunăvoire.