Nu ești ceea ce ai, ci ai ceea ce ești!

Loghion Duminical 30.08.2020 0 Comentarii 914 Adăugați la lista de lectură

Hristos se află la sfârşitul vieţii Sale pământeşti şi începe urcarea către cetatea Ierusalimului pentru sărbătoarea înnoirii templului. Tocmai i-a binecuvâtat pe copii şi, vine înaintea Lui un om care îngenunchează şi Îi pune o întrebare fundamentală: Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Atenţia lui Hristos faţă de acest tânăr dregător arată cât de mult preţuieşte El tinerii care caută desăvârşirea spirituală, aşadar nu lasă nimic neobservat şi „prinde” ocazia în a transmite mesajul pe care-l voia recepţionat: Pentru ce Mă numeşti bun? Bun este numai Dumnezeu. Iată, deşi reacţia Mântuitorului este una tulburătoare, întrebarea este una de căpătâi bine pusă şi totodată este întrebarea pe care trebuie să şi-o pună orice om pe acest pământ.

Iisus Hristos este Dumnezeu şi trebuie să amintim mai întâi că purtarea Sa nu este niciodată de natură psihică sau sentimentală: El vorbeşte şi se poartă mereu după Adevăr, pentru că El este Adevărul. Nu vorbeşte niciodată pentru a face plăcere oamenilor, cum ni se întâmplă nouă adesea. Hristos nu i-a spus: "Eu nu sunt bun", ci: Bun este nimeni altul decât Dumnezeu, pentru a înţelege că de vreme ce Îi spune bun, va trebui să Îl accepte şi ca Dumnezeu. Şi îi răspunde la întrebare: Dacă vrei să intri în Viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl şî pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Acest răspuns poate părea banal, căci Hristos citează cele zece porunci, legea lui Moise, dar nu în întregime şi nu în ordinea oficială, canonică, şi în chip curios, lasă de-o parte prima poruncă, despre care va spune El Însuşi că este cea mai mare. Face astfel probabil din pedagogie, pentru că această poruncă o va arăta tânărului bogat în alt chip: îl va aduce la ea prin experienţă duhovnicească. Tot ceea ce Domnul citează din Decalog, priveşte legătura cu aproapele şi s-ar putea rezuma astfel: poartă-te bine cu ceilalţi, nu face niciun rău, căci urmarea va arăta că aceasta este, de fapt, măsura duhovnicească a tânărului. Tânărul răspunde cu o simplitate înduioşătoare: Toate acestea le-am păzit încă din tinereţele mele, adică toate dintotdeauna. Ce răspuns uluitor! Câţi oameni pot răspunde astfel astăzi? Foarte puţini. De-am merge şi noi la părintele nostru duhovnic să-i spunem: „Ce altceva pot să mai fac pentru sufletul meu?” Drept care, să nu-l avem pe duhovnic doar ca „mijloc de curăţire”, ci ca îndrumător duhovnicesc către Hristos.

Mântuitorul admiră pe tânărul pe care îl are în faţă, pe care îl vede că se poartă după lucrurile lui Dumnezeu. Acest om este bun, chiar foarte bun, cu atât mai mult cu cât în ciuda bogăţiei sale şi a poziţiei sociale înalte, se poartă cuviincios, ceea ce este foarte rar. Dar iată că vrea mai mult. Aceasta este cheia povestirii. Vrea să ajungă, să meargă la El – la Hristos, acum, fără să mai aştepte. Atunci Hristos Îşi schimbă radical felul de a-i vorbi, spunându-i: Dacă vrei să fii desăvârşit... Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde tot ce ai şi dă săracilor, lasă tot şi urmează-Mi, adică: „dăruieşte-ţi pe deplin viaţa, leapădă-te de tine, mori ţie, mori morţii şi fii viu, şi nu doar viu, ci un adânc de viu şi urmează-Mă, fă precum fac Eu pentru mântuirea lumii. Poartă-te ca Mine: fii după chipul şi pentru asemănarea cu Dumnezeu”. Dar tânărul nu poate, pentru că este foarte bogat, şi pleacă întristat. Aceasta ne arată că tânărul ţinuse poruncile, dar nu la un nivel desăvârşit, adică poate nu-l iubise pe aproapele său ca pe sine însuşi, dar cel puţin nu-l nedreptăţise, şi acesta era un lucru mare. Poate, ca tânăr, poftise la femeie, poate păcătuise în gând, însă era curat trupeşte – şi asta este un lucru mare, mai ales pentru un tânăr. Poate nu adusese jertfă pentru părinţii săi, adică să-i îngrijească şi ocrotească, dar cel puţin nu îi părăsise, făcuse ceva pentru ei, care şi acesta era un lucru mare. Cum să nu fi iubit un astfel de tânăr cu o viaţă atât de curată? Şi iată că la întrebarea: „Ce-mi lipseşte?”, Hristos îi spune: du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. Dacă voieşti să fii desăvârşit, îi spune Hristos, ceea ce înseamnă că până atunci nu era desăvârşit, era un ucenic mediocru, trecea clasa, dar nu premiant. Nu era în afara vieţii veşnice, pentru că ţinea poruncile, după cuvântul lui Hristos: Dacă vrei să intri în Viaţă, păzeşte poruncile. Şi acest lucru este valabil pentru toţi creştinii, căci păzind poruncile, se mântuiesc.

Iată, în anumite momente de entuziasm, când harul e puternic, palpabil, ne vedem deja ajunşi aproape de el, am vrea să-l atingem pe dată, fără să ne dăm seama de limitele noastre. E o diferenţă importantă între intenţie, cea bună, şi puterile noastre, măsura noastră. De altfel, Dumnezeu nu ne cere asta: El ne cunoaşte limitele. Trebuie să fim economi cu noi înşine. Şi dacă cerem totul, să dăm totul.

În Evanghelie, nimic nu arată că omul acesta era tânăr, dar Tradiţia vorbeşte mereu de tânărul bogat. Aceasta probabil pentru că purtarea lui este copilărească, simplă, spontană, cu părţile bune şi rele ale tinereţii. Aleargă către Hristos, îngenunchează, pune întrebări cu îndrăzneală, apoi răspunde cu simplitate. Şi vrea totul. Aceasta este tinereţea. Dar când suntem tineri, vrem mai mult decât putem: nu avem încă maturitatea, perspectiva. Şi Hristos spune atunci un cuvânt aspru, care este morala Evangheliei de astăzi, şi care va descumpăni profund pe apostoli: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. A spus-o în mod clar ucenicilor Săi deoarece aceştia au lăsat totul şi L-au urmat, dorind ca să îi întărească şi pe ei în credinţă. Acest tânăr care era cinstit, nu fura, nu nedreptăţea, nu desfrâna, care îngrijea de părinţii săi are o măsură înaltă, şi apostolii îşi spun unul altuia: dacă cineva ca acesta nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, cine va putea intra? Hristos a rostit aceste cuvinte nu în special pentru tânărul bogat, ci pentru orice bogat cu inimă împietrită, care se îmbogăţeşte prin nedreptăţi, furturi şi altele asemenea. Iar apoi, accentuează spunând: Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu, căci oricât de subţire ar fi cămila, îi este cu neputinţă să intre prin urechile acului, aşa cum şi bogatului îi este greu să intre în Împărăţia cerurilor. Dar, oricât de păcătos ar fi omul, fie el bogat sau sărac, întotdeauna are posibilitatea de a se pocăi şi de a intra în Împărăţia cerurilor. Iar când Hristos spune: mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu, avea în gând porţile cele strâmte, numite şi „găuri de ac” pe care le aveau zidurile oraşului. Astfel, pentru a trece o cămilă printr-o asemenea poartă, şi mai ales încarcată, trebuia să arunce orice căra, să se aplece, chiar să se târască, şi doar cu multă greutate reuşea să treacă de cealaltă parte. La fel va trebui să facă şi bogatul care s-a îmbogăţit prin nedreptăţi, dacă vrea să se mântuiască: să se aplece, să arunce din spate toată bogăţia, dând milostenie.

Adevărata noastră bogăţie – şi singura – este Dumnezeu. Hristos nu osândeşte bogăţia în sine, dar pune problema naturii bogăţiei şi a scopului ei: ce bogăţie am sau vreau să am, pentru ce şi mai ales pentru cine. Dacă vinzi toate pentru a le da săracilor, vei avea comoară în Ceruri, spune Hristos tânărului: vei părăsi bogăţiile văzute pentru a dobândi bogăţia cea dinlăuntru, care este a fi după asemănarea lui Dumnezeu, a te purta asemenea Lui. Dar, aici este greul pentru un bogat: să-şi renege bogăţia pentru care s-a străduit toată viaţa să o adune, mai ales la bătrâneţe când simte nesiguranţa lumii şi încearcă să se rezeme pe bogăţie. Însă cine îşi pune nădejdea în om, i se îndepărtează inima de Dumnezeu.

Apostolii sunt uluiţi, ascultându-L pe Hristos spunând aceste cuvinte şi s-au uimit foarte mult şi descumpăniţi şi spun unul către altul: atunci, cine poate să se mântuiască? – dovadă de necredinţa faţă de El, de Domnul. Iar Hristos i-a privit cu înţeles, în mod sever, şi le spune un cuvânt de nemaipomenită nădejde: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. Mântuirea deci este imposibilă din partea omului, nu însă şi din partea lui Dumnezeu, Care este întotdeauna gata să-l ajute pe fiecare om care-şi doreşte mântuirea. Uşa nu este închisă, căci toate sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Se zice că un om zgârcit călătorea pe o corabie. S-a stârnit o furtună, căpitanul a depus eforturi supraomeneşti pentru a nu se scufunda, însă furtuna era atât de puternică, încât corabia a început să cedeze şi să se afunde. Călătorii urlau, urmau să se înece, iar zgârcitul a strigat, căzând în apă: „Bine că nu am cumpărat şi biletul de întoarcere!” Marea lui greşeală este că a pus grămezile de bani în inima lui, acolo unde trebuia să îl pună pe Hristos, şi astfel, nu putea fără ei. Aceeaşi greşeală a făcut-o şi tânărul bogat care s-a apropiat de Hristos, însă bogăţia era foarte adânc sădită în inima sa. Nu era păcătos, nici ateu sau antiteu, credea în Dumnezeu, se interesa de viaţa veşnică, dar nu atât încât să îl doară sau să-i afecteze bogăţia. Nu a înţeles astfel nici cele despre Hristos şi nici cele despre viaţa veşnică, căci a pus întâi bogăţia sa şi apoi viaţa veşnică. Şi pentru această stare nu a fost de vină bogăţia, ci inima sa, gândul său cel rău şi dispoziţia lui rea faţă de bogăţia sa, lucru ce înseamnă că ar fi putut avea şi bogăţia, şi în acelaşi timp inima lui să fie şi liberă de ea, dar lipită de Dumnezeu, după cum preabogatul Iov şi-a legat inima de Dumnezeu, averea şi-a pierut-o, dar Dumnezeu i-a dat-o îndoit la sfârşit.

În lumea aceasta, avem nevoie de bani pentru datorii. Chiar şi Hristos, ca om, a avut „nevoie” de bani, la fel şi ucenicii care aveau o pungă comună pentru necesităţi. Chiar şi Maica Domnului, trăind în această lume, a avut şi ea nevoie de bani, şi mai ales Sfântul Apostol Pavel, care a cutreierat întreaga lume, a avut nevoie de bani pentru călătoriile cu corăbiile. Chiar şi acei pustnici cuvioşi care trăiau în deşert, departe de lume, aveau nevoie de bani. Lucrau rucodelie, coborau în pieţe, o vindeau şi foloseau banii pentru a cumpăra mâncare, nuci, ulei sau pentru a face milostenie. Însă toţi aceştia erau liberi de bani. Ori îi aveau, ori nu îi aveau, era la fel. Banii îi aveau doar în buzunar, în portofel, şi niciodată în inimă. De aceea şi erau bogaţi, nu material, ci sufleteşte.

Să ne rugăm ca tinerii să cunoască faptul că idealul vieţii omului pe pământ este, în primul rând, mântuirea, iar aceasta se realizează prin iubire faţă de frumuseţile credinţei în Dumnezeu şi iubirea faţă de oameni, păstrând învăţătura de căpătâi a Evangheliei de astăzi, şi anume că „nu suntem ceea ce avem, ci avem ceea ce suntem”.