Vederea credinţei şi orbirea pocăinţei

           În Duminica a VI-a a Sfintelor Paşti, pericopa evanghelică ne prezintă evenimentul vindecării unui orb din naştere de către Mântuitorul Hristos, chiar pe scările templului din Ierusalim. Însă, cu fiecare pildă sau minune pe care o săvârşeşte, Hristos aduce multă învăţătură pentru dobândirea mântuirii şi a vieţii veşnice, cu deosebit tact pedagogic şi teologic, aşa cum şi de data aceasta o face. Astfel, Evanghelia ne arată împortanţa credinţei în tămăduirea bolilor, şi mai mult, a celor incurabile, cum este orbirea din naştere.

           Evenimentul istorisit de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (Teologul) pune în valoare, şi în această Duminică, materia apei celei vii şi vindecătoare, ca simbol al Duhului Sfânt Dumnezeu. Iată, a treia Duminică pascală în care totul se concentrează asupra tainei apei, pentru a ne pregăti de primirea Duhului Sfânt, de Cincizecime: prima a vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Bethezda (Vitezda), a doua a Samarinencei (apa cea vie) şi aceasta, a vindecării orbului din naştere la scăldătoarea Siloamului.

           Hristos se află în Templul din Ierusalim, pentru a lua parte la sărbătoarea Sukhot (a Corturilor), şi dă celor prezenţi o înaltă învăţătură teologică despre Sine, ca trimis şi Fiu al lui Dumnezeu-Tatăl cel ceresc, învăţătură care nu este primită de mulţimea formată din popor, farisei, saduchei, cărturari, preoţi şi arhierei, şi provoacă un conflict puternic cu aceştia, care caută motiv să-L prindă şi să-L omoare înainte de Patima Sa. Şi în momentul în care iese din Templu, trece pe lângă un om orb care cerşeşte, dar nu spune nimic. Apostolii, însă, profită de ocazie şi Îl întreabă pe Hristos: Rabbuni (Învăţătorule), cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? O întrebare grea ce aduce în vedere o problemă dificilă, des întâlnită şi în zilele noastre sub multe forme genetice, care par nedrepte şi care obsedează pe mulţi. Pedagogia folosităde Hristos prin infirmitatea celui bolnav şi neputincios nu are însă ca scop descoperirea consecinţei, ci va contribui la revelarea Lui ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Lumină a lumii, învăţându-i să deosebească între fire şi persoană. Aceasta, desigur, nu înseamnă că bolile omenirii, în general, nu sunt o consecinţă a păcatului pentru o anumită persoană, mai ales dacă este incurabilă şi din naştere, deoarece copilul nu poate să aleagă personal păcatul şi împărtăşirea cu el, fiind nevinovat. Pentru astfel de verdicte şi păreri personale trebuie să ne ferim şi să avem doar milă şi compasiune, căci Hristos este milostiv: vindecă orbul imediat. Iar actul, aparent vizibil de toţi, este tainic, căci în el se arată ridicarea şi recrearea omului din păcat: scuipă (apă – Duhul Sfânt) în ţărână (Adam) şi face tină, apoi pune această cataplasmă dumnezeiască pe ochii orbului, aşa cum întâi omul a fost făcut din ţărâna care a fost umezită de aburul ce ieşea din pământ, şi Duhul îi dă suflare de viaţă. Şi apoi, Hristos cere omului bolnav să participe activ la lucrarea Sa, mergând să se scalde în Siloam pentru a-şi redobândi sănătatea şi vederea. Astfel, omul este invitat intotdeauna să fie împreună lucrător vindecării sale, să facă un efort, căci Dumnezeu ajută, dar nu bagă în traistă. Iar orbul îl crede pe Hristos şi se vindecă pe loc. Drumul spre scăldătoare reprezintă întoarcerea la Dumnezeu din păcat, iar spălarea în apele sale simbolizează Botezul, care îl readuce la viaţă, la lumina lui Hristos.

           Această nemaiauzită minune, în loc să bucure, cum era şi firesc, creează o răsturnare printre evrei căci, deşi nu le vine să creadă, se arată încurcaţi şi deranjaţi de această minunată vindecare. Mai mult, pentru ei, singurul lucru care contează nu este vindecarea bolnavului incurabil, ci faptul că Hristos a făcut această minune sâmbăta, nesocotind Legea. Astfel, ei puneau mai presus litera decât duhul, însă Mântuitorul îi învăţa mereu viceversa: duhul bate litera iar realitatea interioară este mai presus de aparenţa exterioară. Realţia cu Dumnezeu se întăreşte când ne îngrijim mai mult de cele ale sufletului, de viaţa duhovnicească, putând astfel a-L vedea şi primi pe Dumnezeu. Aşa a făcut şi orbul: a ascultat, a crezut şi a împlinit Cuvântul lui Dumnezeu şi s-a tămăduit, redobândind nu numai vederea din orbirea cea din naştere, ci şi apropierea de Hristos, devenind dascăl, misionar, învăţător şi apostol al Său, prin lucrarea harului tămăduitor al lui Dumnezeu.