Sfintele femei se îndreaptă către mormânt cu miruri. Aceste trei femei se trezesc dis de dimineaţă, de cu noapte chiar, pentru a merge la căpătâiul unui mort! Aceste trei femei iubesc un om care a murit. Au o asemenea iubire pentru Mesia, că îl iubesc şi dincolo de moarte. În ciuda acestei morţi groaznice şi umilitoare, de rob, ele cred că Iisus este şi rămâne Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu pot, desigur, să-şi închipuie că a înviat, pentru că aceasta ar depăşi orice înţelegere, dar au intuiţia că totul nu se poate termina aici, cu moartea Învăţătorului cel mult iubit. Şi astfel se duc la Mormânt să aducă miresme pentru a unge trupul lui Iisus.

Hristos ne vizitează şi se arată, din nou, nouă tuturor: nevăzut ca Dumnezeu şi văzut în Trup. Ne permite să ne atingem trupul Său, dându-ni-L nouă la împartășanie. Pentru că prin harul lui Dumnezeu suntem lăsați să participăm la Sfânta Euharistie, primindu-L pe Hristos în mâinile noastre, pentru ca noi să credem cu tărie că El cu adevărat a ridicat templul trupului Său.

Când ajungem să fim copleșiți de gânduri și situații, prima reacție pe care o are omul este autocompătimirea. Dar aceasta nu înseamnă să te minți singur și nici lene sau slăbiciune, ci înseamnă să te privești din exterior, dintr-o vastă și cuprinzătoare perspectivă, care nu neagă realitatea. Să fim noi înșine, așa cum suntem, decât o versiune inferioară a noastră, care se zbate cu disperare să fie ceea ce nu este.

Postul are aceeaşi vechime cu omul, amintindu-ne de porunca Domnului dată Protopărinţilor noştri Adam şi Eva, în gradina Edenului sau a Raiului, cărora le-a spus: "Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci". Iată prima poruncă despre post care, în acelaşi timp, era şi prima poruncă dată omului. Şi erau în Rai. Chiar şi acolo Dumnezeu le-a poruncit să postească. Dar noi, cei care nu suntem în Rai? Să ne gândim mai mult cât de multă nevoie avem de post, care îl reîmpacă pe om cu Dumnezeu.

Ce moştenire ne lasă nouă Adam, după izgonirea din rai? Care este atitudinea pe care trebuie să o avem, să o căutăm şi să o aflăm? Este numită aşa pentru a arăta urmările nefericite ale neascultării şi ale însoţirii cu patimile în ziua căderii strămoşului nostru, Adam, prin care începem conştientizarea şi retrăirea dramei omului căzut. Dar, ce moştenire ne lasă nouă Adam cel izgonit din rai? Amintirea şi siguranţa unui Tată care ne aşteaptă mereu acasă, în raiul desfătărilor. Prin Hristos, noul Adam, putem urca din nou spre raiul din care singuri ne-am alungat. Lui Îi auzim glasul vorbindu-ne dulce, cu bunătate părintească, chemându-ne acasă.

Omul priveşte de afară, din exterior, asceza trupească, iar Dumnezeu din interior, atât cugetul, cât şi inima şi dispoziţia, şi răsplăteşte după acestea. Cu alte cuvinte, nu cercetează atât ce facem pentru El, ci cum o facem, cu ce inimă, cu ce dispoziţie. Să căutăm şi noi la inima noastră pe care să o oferim Domnului cu sinceritate şi prezenţă asumată.