Categorie : Glasul pustiei

Când ajungem să fim copleșiți de gânduri și situații, prima reacție pe care o are omul este autocompătimirea. Dar aceasta nu înseamnă să te minți singur și nici lene sau slăbiciune, ci înseamnă să te privești din exterior, dintr-o vastă și cuprinzătoare perspectivă, care nu neagă realitatea. Să fim noi înșine, așa cum suntem, decât o versiune inferioară a noastră, care se zbate cu disperare să fie ceea ce nu este.

Postul are aceeaşi vechime cu omul, amintindu-ne de porunca Domnului dată Protopărinţilor noştri Adam şi Eva, în gradina Edenului sau a Raiului, cărora le-a spus: "Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci". Iată prima poruncă despre post care, în acelaşi timp, era şi prima poruncă dată omului. Şi erau în Rai. Chiar şi acolo Dumnezeu le-a poruncit să postească. Dar noi, cei care nu suntem în Rai? Să ne gândim mai mult cât de multă nevoie avem de post, care îl reîmpacă pe om cu Dumnezeu.

Dăruiește-ți sinele în rugăciune și iubire milostivă și smerită fata de aproapele, căutând să te redescoperi în adânc și reinventează-te duhovnicește prin smerenie, rugăciune și împlinirea faptelor bune spre folosul tău și al aproapelui!

Există o finețe, o taină a simțirii din care omul cade și se dă pradă plânsului de sine. Oricât de greu i-ar fi, acela este purtat de harul lui Dumnezeu în toate, prin purtarea Sa de grijă necondiționată. Hristos, sub nicio formă, nu ne vrea răul, ci ne dorește îndreptarea. Si atunci, în căderea ta, nu te gândi la noroiul ce te-a cuprins, ci ajută-te de pământ să te ridici! Ia-o de la capăt! Leapădă mizeria și sari în dragostea lui Dumnezeu cea milostivă și nemărginită!

Iubiţilor, astăzi, când viaţa omului este pusă la grea încercare şi este frământată cu multe mâhniri şi chinuri, să alergăm către Cel ce este, către Hristos Iisus, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, căci El este cel mai fidel şi mai aproape de om. În Hristos suntem şi noi vii, trăind şi mişcând, cuprinşi în marea Sa iubire milostivă de oameni pe care ne-o arată permanent în braţele Sale dumnezeieşti, deschise pururea pentru noi. Dechise larg şi apelativ: Vino, aleargă către Mine! Sunt aici! Te aştept pentru asemănare în veşnicie! Iar noi, cu fiecare suflare, să strigăm în inima noastră: Dumnezeul Meu, apără şi apucă mai înainte, ajută-mă, acoperă-mă! Iisuse al meu, miluieşte-mă! Iar El, din izvorul milei Sale şi ca un Dumnezeu, va veni îndată, chiar în acea clipă în care strigăm cu dor dumnezeiesc, şi Îl vom avea ajutor şi Doctor în necazurile şi întristările noastre.

Ştiut este că societatea de astăzi promovează „valori uşoare”, sintetizate, în afara luminii celei vii a lui Dumnezeu. Astfel, indeamnă omul la o experienţă ce are drept primă valenţă faptul de a limita, slăbi şi contrazice viaţa şi puterile omului. Iar acestea sunt slăbiciuni, patimi, gânduri, ispite, păcate, tulburări până la moarte, văzute ca ultimă limitare dorinţei de viaţă care se află în om, în omul ce se lipseşte de dorul dumnezeiesc. Dar, atenţia fiecărui creştin este trăirea vieţii Bisericii, prin apropierea duhovnicului, căci nimeni poate sta în picioare fără harul dumnezeiesc. Iar sfatul Bisericii, prin Sfinţii Părinţi trăitori de-a lungul veacurilor este ca fiecare, acolo unde este, să dobândească sfinţenia.