
Mărturisirea în credinţă şi pofta de stăpânire
Pericopa evanghelică a Duminicii a patra după Rusalii, numită şi a vindecării slugii sutaşului este una dintre cele mai frumoase şi uimitoare lecturi din întreaga Evanghelie, din care dobândim învăţături importante, dar şi libertatea de exprimare a credinţei, totodată de împlinire a răbdării cu credinţă.
Astfel, ni se arată sănătatea între cei bolnavi şi boala între cei sănătoşi, mai exact, credinţa între păgâni şi necredinţa între cei care se lăudau a fi poporul ales şi care aveau credinţa cea mai curată. Mai cu seamă, se exteriorizează interiorul fiecăruia în raport cu Hristos, care cunoaşte taina fiecărei inimi pe care o aşteaptă cu braţele Sale dumnezeieşti deschise, spre vindecare şi iubire milostivă.
Acţiunea se petrece tocmai când Mântuitorul Iisus Hristos Se pogoară din Munte, unde a rostit prima şi marea Sa predică, cea a Fericirilor şi, de îndată îşi arată puterea Sa dumnezeiască, săvârşind trei vindecări uimitoare: vindecă un lepros, apoi sluga unui sutaş şi, în sfârşit, pe soacra lui Petru. Dintre cele trei vindecări, vom vorbi astăzi despre cea a slugii sutaşului, care se petrece în oraşul iubit de Hristos, Kaphar Nahum (Capernaum), acolo unde locuieşte cu ucenicii Săi, în această Galilee a neamurilor, loc al amestecurilor etnice, culturale şi religioase. Şi iată, un sutaş Îi iese în cale şi-L roagă să vină să-i vindece sluga bolnavă de moarte. Ce împrejurare extraordinară în această situaţie, căci sutaşul este un soldat păgân, şi îndrăzneşte să meargă spre Hristos pentru a-I cere ceva incredibil: vindecarea unui muribund! Şi atitudinea Mântuitorului este surprinzătoare, căci se arată imediat a fi de acord, fără să pună întrebări, dar amână un pic aducerea la îndeplinire, spunând: Mergând, Îl voi vindeca. Chiar acest decalaj cronologic îi va permite sutaşului să-şi exprime credinţa. Putem să tragem deja o învăţătură importantă: Hristos nu este părtinitor, nu se uită la aparenţe, mai ales că, după cum El Însuşi spune, n-a fost trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel. Dar este înduioşat de bunătatea acestui om, acest ofiţer roman, faţă de sluga sa, pe care o consideră ca pe un fiu. Vedeţi, dragilor, Dumnezeu totdeauna ajută, totdeauna ajunge la timp, dar trebuie răbdare. Ne aude de îndată ce strigăm, dar nu după cum credem noi. Noi credem că nu a ajuns îndată glasul nostru la Sfinţi, la Maica Domnului, la Hristos, dar mai înainte ca noi să strigăm, Sfinţii au şi sărit în ajutorul nostru, cunoscând că îi vom chema şi vom cere de la Dumnezeu ocrotirea lor. Însă noi, nevăzând dincolo de cele care se văd şi nerecunoscând cum chiverniseşte Dumnezeu lumea, vrem ca îndată, precum fulgerul, să se împlinească cererea noastră. Dar nu este aşa, ci Domnul cere răbdare. Vrea să ne arătăm credinţa. Nu este numai rugăciunea pe care o spune cineva din obişnuinţă, pe de rost, ci este nevoie de împreună-lucrare în toate cele pentru care se roagă, iar apoi să înveţe să aştepte. Dar noi, iubiţilor, ne mâniem, ne descurajăm şi ne mâhnim, socotind că Părintele ceresc întârzie să răspundă. Însă, vă spun şi că aceasta se va împlini precum dorim cu siguranţă, însă mai întâi trebuie rugăciune din tot sufletul, şi apoi să aşteptăm. Şi cand încetăm să mai dorim să cerem ceea ce cerem, atunci aceea ne va veni ca dar al răbdării noastre. Astfel, dacă vrem să vedem, să gustăm şi noi din dragostea lui Hristos, să le răbdăm pe toate care vin.
Iată, abia acum începe şi partea cea mai frumoasă, căci în faţa răspunsului pozitiv al lui Hristos, sutaşul prinde îndrăzneală şi spune cuvinte de o înălţime uimitoare. Mai întâi spune: nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va vindeca sluga mea sau, după o altă traducere: trimite cuvântul Tău în casa mea şi se va vindeca sluga mea. Trimite cuvântul Tău! Ce înălţime uimitoare! Iată, Dumnezeu răspunde întotdeauna, mai ales atunci când ai încetat să speri, şi atunci cu 5 minute întârziere. Rămâi mut de admiraţie dinaintea unei asemenea smerenii şi a unei asemenea credinţe. Însă ce spune pe urmă, ca o explicaţie, este şi mai uimitor: Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: du-te, şi se duce, şi celuilalt: vino, şi vine, şi slugii mele: fă aceasta, şi face. Ce vrea să spună e aceasta: eu în slujba mea, chiar dacă sunt ofiţer subaltern, poruncesc şi sunt ascultat. Cu cât mai mult Tu, care eşti Stăpânul făpturii, poţi să porunceşti oştilor îngereşti şi ele Te vor asculta. Stăpâne, nu Te osteni până la casa unui om nevrednic ca mine, care nu sunt un fiu al casei lui Israel, ci porunceşte îngerilor şi sluga mea se va vindeca. Ce credinţă, câtă înălţime a duhului, dar şi ce teologie!
Auzind acestea Iisus s-a minunat și a zis celor care veneau după Dânsul: adevărat vă spun vouă: nici în Israel nu am găsit atâta credință. Iată, fraţilor, Hristos este admirativ. Şi înţelesul acestei fraze surprinzătoare este că Dumnezeu nu e ca un păpuşar care trage de sfori şi face din făpturile Sale tot ce vrea. Dumnezeu nu face şi întrebările şi răspunsurile. Libertatea omului nu e o vorbă deşartă: este oglindirea libertăţii dumnezeieşti. Dumnezeu îl admiră pe om! Îşi admiră făptura. Noi suntem cei ţinuţi de pofta de stăpânire asupra celuilalt. Iar acest lucru îl observăm când noi ne rugăm pentru aproapele, când de fapt noi ne rugăm să nu se întâmple voia lui Dumnezeu pentru celălalt, ci voia noastră. Adică, după chipul şi asemănarea noastră. Dar omul este făcut după chipul şi pentru asemănarea cu Dumnezeu, şi de aceea, nici mărturisirea noastră nu are succes sau efecte, căci mărturisim propria noastră viaţă, unde nu îl punem pe Dumnezeu în prim plan, în vedere, ci ne punem pe noi, pofta noastră de stăpânire. Aici este răsturnarea valorilor, când Hristos admiră faptul că acest ofiţer roman, acest ofiţer păgân, prin efortul său interior, a devenit mai înţelept decât fiii lui Israel, a devenit rugător pentru împlinirea voii lui Dumnezeu. De altfel, Hristos spune un cuvânt înfricoşător către Israel, zicând că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor şedea odihnindu-se cu Avraam, şi cu Isaac şi cu Iacov întru împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei se vor scoate la întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor.
Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să ajutăm pe cei în suferinţă, să folosim cuvântul doar pentru a vindeca pe cel bolnav, pentru a ridica pe cel căzut, pentru a îndrepta pe cel ce a greşit, pentru a ajuta şi pentru a întări pe cei slabi, pentru a dobândi comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă, prin rugăciune şi fapte bune, cerând lui Dumnezeu să împlinească voia Sa cu noi, iar ajutându-i pe ei, mulţumind cu căldură că pe toate cu înţelepciune le iconomiseşte şi pe toate spre folosul nostru le face în bucuria Bisericii şi spre mântuirea noastră. Amin.