În numele iubirii şi unitaţii

       Duminica aceasta a şaptea a Sfintelor Paşti, cea dintre Înălţarea Domnului şi Cincizecime este un imn al dragostei dumnezeieşti, o rugăciune cum nu există în toată Scriptura, o convorbire tainică în glasul iubirii dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul, ca o pedagogie deopotrivă adâncă şi înaltă pentru Ucenicii şi Apostolii Săi şi pentru întreaga Biserică.

           În activitatea pe care a desfăşurat-o în ultimii trei ani pământeşti, Hristos i-a pregătit pe Ucenicii Săi pentru Patima, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri, dar şi de trimiterea unui nou Mângâietor, pe Duhul Adevărului, pentru a uni în Dumnezeu pe cei care cred în Hristos, întemeind trupul Lui – Biserica. Evanghelia din această Duminică, a şaptea a Sfintelor Paşti, Hristos recurge la un gest de neegalat şi nemaiîntâlnit, revelându-Se clar, fără ocolişuri şi pilde, dumnezeirea firii Sale. De aceea, în această Duminică se face pomenirea celor 318 Sfinţi Părinţi participanţi şi semnatari ai Sinodului I Ecumenic de la Niceea (Iznik, Turcia) din 325, sub președinția Sfântului Împărat Constantin cel Mare, care L-au mărturisit pe Hristos ca fiind Dumnezeu adevărat, deofiinţă cu Tatăl şi deplin egal cu Acesta.

           Aşadar, Hristos rosteşte o rugăciune ce reprezintă iubirea lui pentru Biserica Sa, prin Apostolii Săi, care va creşte de-a cursul istoriei pe întreg pământul şi la toate neamurile, pentru a fi una în comuniune cu El, aşa cum Tatăl şi Fiul una sunt, căci vorbeşte despre cei ce vor veni mai târziu la El. Astfel este chemată omenirea să devină ca un singur Om care cuprinde pe toţi oamenii, în care fiecare işi păstrează persoana sa, dar alcătuiesc împreună o unime. Şi Apostolii, care îl înconjoară în foişorul Cinei celei de Taină, sunt martorii unei dezvăluiri unice şi directe, de care toată mintea se cutremură: Şi Mă preamăreşte Tu, Părinte, cu slava pe care am avut-o înainte de întemeierea lumii. În toată moştenirea evanghelică nu găsim vreun text care să dezvăluie această latură a Sa pe care până atunci nu a scos-o în evidenţă. Căci Mântuitorul nu a spus lumii cu uşurinţă că este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, din Fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl, din care izvorăşte şi Se naşte neîncetat. Ce cuvânt înalt şi profund , căci şi înainte de întemeierea lumii avea slavă mare, întreagă şi deplină, care este proprie esenţei Lui. Şi spune: Eu Te-am preamărit pe Tine, adică înaintea Mea, ca Dumnezeu, Tu, Tată, ai slavă mare, şi acum Mă preamăreşte Tu cu acea slavă mare pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Şi în această dragoste veşnică dintre El, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Tatăl, spune: Dă-le şi lor să fie uniţi cum şi Noi suntem uniţi. Iată temelia lumii întregi, temelia conştiinţei noastre, iubirea, care este temelie a tot ce poate fi zidit şi cunoscut, a dragostei dintre Tată şi Fiu, ca tipar veşnic după care trebuie să se oglindească omul.

           O altă învăţătură a Evangheliei o reprezintă învăţarea cu luciditate şi prezenţă a felului în care să ne rugăm pentru a ne uni cu Hristos cel Viu şi Adevărat. De asemenea, ne învaţă şi cui să ne rugăm, căci toată slujba şi rugăciunea către Dumnezeu este o împletire desăvârşită între minte şi inimă, astfel încât nici inima nu o ia prea tare înainte, nu-şi face numai ale ei şi nu merge numai pe sentimentele şi trăirile ei, dar nici mintea numai ale sale. Este un amestec aproape desăvârșit al minţii şi al inimii şi al voinţei, care împreună se îmbină şi-L slăvesc pe Dumnezeu, Îl cinstesc pe Dumnezeu. Observăm, aşadar, atenţia lui Dumnezeu pentru om, căci în iubirea Sa milostivă, nu vrea să piardăpe niciunul: Doamne, şi unde sunt Eu fă să fie şi aceştia. Mie Mi i-ai dat. Aceasta a fost voia Ta, ca pe niciunul să nu-l pierd. Ce legătură veşnică între El şi Fiul care dau viaţă veşnică tuturor ce locuiesc în ei, una fiind cu ei în iubire şi închinăciune. Şi ne mai învaţă că atunci când ne găsim în rugăciune către Hristos, pentru a fi ascultată cererea noastră, şi noi trebuie să ascultăm de El, căci toate câte Mi le-ai dat să fac, Le-am făcut. Am ascultat. Ce linişte firească şi comuniune! Prin ascultarea de Dumnezeu şi prin cunoaşterea Lui, prin dragostea şi responsabilitatea faţă de Hristos, nu ne va lăsa din iubire, căci spune: Doamne, unde o să fiu Eu, să fie şi aceştia. Ce dragoste smerită şi milostivă faţă de om a lui Dumnezeu care cheamă toată făptura la viaţa cea veşnică în libertate. Ce mare minune a lui Dumnezeu care încape în îngustarea inimii unde tu intri şi te strângi acolo cu mintea, iar El Se dezvăluie şi ţi Se arată.

           Să răspundem şi noi chemării lui Iisus în rugăciunea pentru dragoste, unitate şi adevăr, fiind una cu el şi cu aproapele, ceea ce nu este puţin şi uşor lucru, dar suntem încredinţati că iubirea este pasul văzut a ceea ce este nevăzut şi are ca urmare unirea cu celălalt şi unirea cu Dumnezeu.