Pocăința din inimă ca restaurare a omului in Dumnezeu

... Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.

 ... căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat ...

             Sfânta Evanghelie a Duminicii a XXXIV-a după Rusalii, în acelaşi timp a II-a dinaintea Postului Mare, numită a Întoarcerii fiului risipitor, ne ajută să înţelegem cât de folositoare este pocăinţa pentru urcuşul nostru. Evanghelia Duminicii Fiului risipitor are o legătură deosebită cu însăşi Taina mărturisirii şi a iertării păcatelor sau Taina Spovedaniei, care este, de fapt, Taina împăcării omului cu Dumnezeu, căci prin aceasta Hristos îndeamnă pe cei păcătoşi să vină la pocăinţă.           

           Măntuitorul Hristos este spre sfârşitul vieţii Sale publice, străbate oraşele şi satele din Galileea, pentru a răspândi Vestea cea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu, şi aceasta mai ales prin pilde: Vameşii şi păcătoşii care nu împlineau Legea se apropiau de Iisus ca să-L asculte, iar fariseii şi cărturarii cârteau căci El îi primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei. Ca răspuns, Hristos povesteşte trei pilde care alcătuiesc un ansamblu: Oaia pierdută, Drahma pierdută şi Fiul pierdut, care ne introduc în gândirea iubirii mântuitoare a Sfintei Treimi.

           Omul care are doi fii este Tatăl Ceresc, iar cei doi fii reprezintă lumea îngerească şi omenirea.  Însă aceştia pot fi percepuţi ca două tipologii de oameni duhovniceşti: cea a celor însetaţi de Dumnezeu sau cei buni şi cea înclinată spre păcat, numită adesea ca fiind cei răi. Şi cel mai tânăr dintre ei i-a zis tatălui său, nu cel vârstnic, deoarece virtutea este mai mare decât răutatea, ci cel mic, care dă dovadă de caracter schimbător şi de nesupunere. Astfel, mezinul afişează o îndrăzneală ieşită din comun: el îi cere tatălui partea sa de moştenire, şi îndrăzneala sa este nebunească, căci moştenirea nu se primeşte decât la moartea tatălui. Însă tatăl, deşi nu este obligat să accepte, dă dovadă de o bunătate nemaivăzută: îşi împarte bunurile celor doi fii, şi anume toate cele pe care le primim de la Dumnezeu: fiinţa, viaţa, inteligenţa, frumuseţea, puterea şi, mai presus de toate, harul. Apoi, Evanghelia ne spune că nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Nu a plecat imediat, ci a mai rămas câteva zile, deoarece prima şi cea mai importantă cauză a lui era să-şi ia partea de avere, fără a avea un scop anume, cum ar fi plecarea de acasă. Dar, iată, când şi-a luat acverea, atunci a venit şi dorinţa de a pleca departe de casă. Atât de viclean şi de metodic lucrează diavolul: întâi îţi spune un gând – de exemplu, că nu ai nevoie de biserică – şi apoi te aruncă în păcat şi în înşelare. Aşa îşi părăseşte tatăl şi se desparte de el într-un ţinut îndepărtat, adică departe de prototipul dumnezeiesc, până la neasemănare. Iar acolo, îşi trăieşte viaţa fără Dumnezeu: face ce îi place şi îşi risipeşte moştenirea, trăind în desfrânări; risipeşte deci harul fiind centrat pe sine însuşi, pe bunurile sale, pe plăcerea şi puterea sa. Însă, averea omului este mintea sădită în el, şi câtă vreme lucrează pentru mântuirea lui, are şi mintea trează, concentrată pe Dumnezeu. Când însă se deschide uşa patimilor, mintea se împrăştie, înşelându-se şi rătăcind continuu în multe feluri de pofte şi de plăceri. Observăm astfel că mezinul s-a împărtăşit de lume iar nu de Dumnezeu. Această primă parte corespunde vieţuirii lui Adam şi a Evei în Rai şi izgonirii lor în lume, din pricina neascultării.

           Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, fiul cel tânăr suferind de aceasta. Iată un element de căpătâi din pildă, al cărui înţeles este unul duhovnicesc. Departe de Dumnezeu, omul nu poate decât să sufere de foame, căci doar apropierea de Domnul, dragostea Lui, hrana dumnezeiască – trupul şi sângele lui Hristos, suflarea Duhului Sfânt pot hrăni Omul cel după asemănarea cu Dumnezeu. Omul are o slăbiciune extraordinară: nu poate trăi şi nu poate a se împlini decât în Hristos, decât în unire cu Dumnezeu. Orice om care se îndepărtează de Dumnezeu va suferi de foame. Şi este o mare minune această foame de Dumnezeu, căci datorită ei se înfăptuieşte minunea: mezinul intră în sine. El nu a încetat să se exteriorizeze, să trăiască în afara sinelui, să se îndepărteze, iar acum începe să se interiorizeze, să se recentreze, să se apropie de miezul fiinţei sale, Sfântul Duh. Iar acolo, în taina inimii, el începe să mediteze asupra sa, asupra vieţii pe care o duce, asupra suferinţei sale, a tatălui său, a fericirii pierdute. Şi iată că porneşte pe calea minunată a pocăinţei: se pregăteşte lăuntric şi se curăţeşte. Nu va cere nimic, nici mila celorlalţi, nici nu se va îndreptăţi, ci îşi va mărturisi păcatul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, împotriva Sfintei Treimi şi a Ta, ipostază a Tatălui, iar apoi se va pocăi: şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Hristos ne învaţă aici taina pocăinţei, încredinţându-ne astfel o comoară. Pocăinţa mezinului este după măsura păcatului săvârşit. El dispreţuise dragostea tatălui său, refuzase asemănarea cu el, dorise să se bucure de harul şi puterea dumnezeiască fără Dumnezeu iar acum, dintr-o dată, îşi recapătă măreţia. El spune: nu sunt vrednic să fiu asemenea ţie, să fiu un casnic de-al tău, să mă bucur de slava ta; poartă-te cu mine ca şi cu un simplu servitor, un străin, cineva care este plătit pentru munca sa. În pocăinţă omul îşi află iarăşi măreţia, redevine asemenea lui Dumnezeu.

           Hristos ne descoperă atunci un element de seamă al gândurilor dumnezeieşti prin tatăl aştepta întoarcerea fiului său. El cerceta zările, nădăjduia în întoarcerea celui ce rămâne după asemănarea Sa şi îl zăreşte pe când era încă departe, şi anume pe când de-abia luase drumul pocăinţei, drumul către Cer. Şi Tatălui i se face milă de el, admirând efortul lăuntric al mezinului. Şi nu numai atât, el aleargă în întâmpinarea lui, scurtând astfel drumul cel lung de reîntoarcere către izvor, îl ia în braţe şi îi dă sărutarea păcii. Aşadar, fiţi atenţi cum Hristos descrie reacţia tatălui: de cum l-a văzut în depărtare pe fiul risipitor întorcându-se acasă, nu l-a aşteptat în uşa casei, ci a alergat în întâmpinare, l-a îmbrăţişat strâns şi l-a sărutat. Iată, părintele cel bun l-a aşteptat pe fiul acesta mai mic ca să se întoarcă acasă. Nu a plecat să-l caute nu din indiferenţă, ci din înţelepciune şi bună judecată, căi fiul său era atât de legat de plăceri, încât nu l-ar fi ascultat şi mâniindu-se, ar fi putut pleca mai departe. Iată că atunci când pocăinţa se naşte în inimă, suflul iertării nu este departe. Putem vedea în aceasta o imagine a venirii lui Hristos în lume, care ne-a scurtat suferinţele văzând credinţa lui Avraam, iar în sărutul dat de Tată vedem imaginea venirii Sfântului Duh. Însă Tatăl i-a lăsat timp să-şi exprime pocăinţa, nu a făcut ca şi cum vina nici nu ar fi existat. Căci pocăinţa este cea care i-a îngăduit mezinului să primească iertarea. Pocăinţa sa l-a eliberat lăuntric. Iar iertarea tatălui l-a dezlegat, l-a spălat, l-a restaurat. Şi atunci se face veselie în Cer, în jurul Tronului lui Dumnezeu, iar Tatăl se veseleşte căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

           Urmarea pildei ne vorbeşte despre fiul cel mare care este mereu apropiat de tată, care îi este credincios şi care împarte totul cu el, poate fi văzut ca o imagine a lumii îngereşti credincioase Domnului. Însă dialogul extrem de lung dintre tată şi fiul cel întâi născut se aseamănă, pe alocuri, cu o înfruntare, mâniindu-se la vederea acestei sărbători a îtoarcerii fratelui său. Aceasta era o trimitere indirectă la cărturarii şi fariseii care cârteau împotriva lui Hristos pe Care Îl vedeau discutând şi mâncând cu păcătoşii. Pe de altă parte, acest fiu mai mare poate fi înţeles şi ca un tip de suflet, cel al moştenitorilor. Este vorba despre acei care au fost mereu credincioşi lui Dumnezeu, care nu s­au abătut niciodată de la Lege, care niciodată nu s-au îndoit şi care şi-au închinat viaţa Bisericii, ferindu-se cu grijă de marile păcate care îl despart pe om de Dumnezeu. Aceştia sunt drepţii. Întâlnim astfel de suflete frumoase în sânul Bisericii, nu numai persoane, ci şi familii, ce s-au încredinţat întru totul Domnului. Neasemuita bunătate a lui Dumnezeu pentru cei răi, pe când drepţii suferă mari încercări pentru Numele lui Hristos, poate fi o mare încercare duhovnicească. Iar sufletul lor poate suferi de o mare amărăciune. In Biblie aflăm numeroase exemple de acest fel: Regele David se plânge în psalmi de norocul de care se bucură cu neobrăzare cei răi, Iov va blestema ziua în care s-a născut, bătrânul Tobit îi va cere Domnului să moară; cât despre Profetul Iona, el va fugi, căci bunătatea Domnului pentru cei răi îl va face de râs. Aproape toţi cei drepţi au trăit într-o zi această amărăciune, această tristeţe în faţa răului ce triumfă, arogant şi nepedepsit. Şi nu vor fi îndreptăţiţi pe de-a-ntregul până ce lumea aceasta căzută nu va trece. Doar Judecata de Apoi va aduce o mângâiere, căci fărădelegea va fi vădită în faţa întregii zidiri. Cei răi vor putea fi iertaţi dacă se pocăiesc, însă răutatea va fi pedepsită în mod universal şi definitiv. Iar fiul cel întâi născut se va putea veseli atunci de schimbarea mezinului şi amândoi se vor bucura împreună întru bucuria Tatălui lor. Şi în această împotrivire de a participa la bucuria revenirii fratelui pierdut, tatăl face lobby, iese şi îl roagă pe acesta să intre în casă. Hristos nu ne spune dacă la final fiul cel mare intră sau nu în casă, căci vedeta pildei nu este el, ci fiul risipitor. Ştim însă că fiul mai în vârstă, care era la munca câmpului la întoarcerea mezinului, îi reproşează tatălui ca motiv de împotrivire însăşi ascultarea sa: atâţia ani ţi-am muncit. Niciodată nu ţi-am călcat porunca. Niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Acest fiu, întâi născut, care se potriveşte cel mai bine cu sfinţii, ferindu-se de plăceri şi luptându-se toată viaţa să ţină voia tatălui, refuză să intre în casă, deoarece nu era încă desăvârşit, căci nu înţelege mila nesfârşită a lui Dumnezeu. Iată că păcătoşii care se pocăiesc în inimă, în clipa pocăinţei lor primesc de la Dumnezeu un asemenea har, cum poate sfinţii nu au gustat niciodată în viaţă, deşi au lucrat mereu să împlinească porunca Sa, deşi L-au iubit pe Domnul, deşi au plâns şi s-au nevoit mulţi ani. Şi din această reacţie a fiului întâi născut învăţăm că omul priveşte de afară, din exterior, asceza trupească, iar Dumnezeu din interior, atât cugetul, cât şi inima şi dispoziţia, şi răsplăteşte după acestea. Cu alte cuvinte, nu cercetează atât ce facem pentru El, ci cum o facem, cu ce inimă, cu ce dispoziţie. Să căutăm şi noi la inima noastră pe care să o oferim Domnului cu sinceritate şi prezenţă asumată.

           Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca din pilda Fiului risipitor să învăţăm cât de mare este puterea pocăinţei, cât de sfântă este iubirea milostivă a lui Dumnezeu Care iartă păcatele oamenilor şi cât de binecuvântată este bucuria pe care o dăruieşte Dumnezeu oamenilor smeriţi încă din lumea aceasta. Pilda Fiului risipitor ne îndeamnă să ne pocăim mai mult, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne mai des, pentru a ne bucura de primirea iertării, de înnoirea vieţii şi de lucrarea lui Hristos în viaţa noastră, spre slava lui Dumnezeu, bucuria sfinţilor şi spre a noastră mântuire! Amin!