Apa care întreţine focul!

         Astăzi este ziua întemeierii Bisericii în chip văzut, căci cu Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli începe Biserica în împreună-lucrarea concretă a omului cu Dumnezeu şi prin pogorârea în inima omului, unde sălăşluieşte în taină şi lucrează întru el.

           În Evanghelia Duminicii Cincizecimii, cunoscută şi ca Duminica Rusaliilor, în această Duminică cea Mare, Hristos se află la Ierusalim pentru a participa, împreună cu Ucenicii săi, la Hag Sukhot sau Sărbătoarea Corturilor, şi se află la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, cu aproape şase luni înainte de Răstignirea, Moartea şi Învierea Sa. Mântuitorul merge în ascuns din pricina iudeilor care căutau să-L prindă şi să-L omoare, însă ceasul Său nu a sosit încă, şi în ciuda acestui ascunziş, Se arată înaintea tuturor, ziua în amiaza mare şi învaţă la Templu cu ocazia Şemini Aţeret-ului, adică a zilei celei mari, sfârşitul Hag Sukhot-ului evreiesc. Învaţă profeţind venirea Sfântului duh ca o apă vie care va curge din sânul celor care vor crede în El, fapt ce atrage atenţia şi se înstalează o tensiune şi mai mare între El şi iudei, contradicţie ce anunţă Pătimirile Sale. Iată cum cu mult timp înaintea Învierii Sale, Hristos proroceşte Cincizecimea, sau Pogorârea Sfântului Duh Mângâietorul şi Sfinţitorul, pentru că doreşte să vadă împlinirea Părintelui Său, şi anume, restaurarea omului. Şi Hristos se foloseşte de analogii şi simboluri pentru a pe putea apropia de această mare Taină a Sa, aşa cum le descoperim în pericopa evanghelică: apa şi focul.

           Cum poate întreţine apa un foc, cea dintâi ştergând orice urmă de licărire a unei flăcări vii sau a unui cărbune incandescent. Şi iată că Hristos foloseşte aceste două simboluri ale Duhului Sfânt Dumnezeu, a treia Persoană a Sfintei Treimi, pentru a vesti venirea Duhului, aşa cum făcuse prin femeia samarineancă şi prin cele două vindecări minunate de la scăldătorile Bethezda şi Siloam.

           Fără apă, viaţa nu se poate susţine, aşa cum fără Duhul, nu există viaţă, căci în toate este Viaţa de la cel care dă viaţă. Apa macină stâncile pe care le face loess, lut care conţine posibilitatea vieţii şi care nu poate rodi fără apă, fără ploaie din cer. Această unire dintre apă şi pămănt, dintre Duhul cel veşnic şi Omul cel trecător, arată conlucrarea la viaţa în Hristos, Care s-a pogorât luând trup din pântecele Maicii Domnului, unind cerul cu pământul, omenescul cu dumnezeiescul, dându-ne posibilitatea de a fi ca El, de a ne mântui. Şi această lucrare de unire este lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, pentru că Duhul Sfânt pogorât peste Fecioara Maria, trupul pe care ea L-a dat, S-a unit cu Dumnezeu în Persoana unică a Fiului – Hristos, Mântuitorul nostru. Duhul Sfânt care se pogoară acum peste noi toţi, care suntem într-un alt pântece, în pântecele Bisericii, vrea să înfăptuiască aceeaşi lucrare pe care a făcut-o şi cu trupul pământesc şi omenesc al Mântuitorului Hristos. Aceasta este lucrarea Bisericii cea dintâi, care ţinteşte la viaţa noastră cea veşnică, căci totul este întru Duhul Sfânt, după cum totul este de la Tatăl şi totul prin Fiul. Şi acest întru este cuvântul cheie al caracterului ipostatic al Sfântului Duh, care pretutindeni este şi pe toate le plineşte. Şi această apă dumnezeiască pe care Hristos o proroceşte este o apă vie, mereu în mişcare, ce mâinile nu o pot cuprinde, dar se dăruieşte aproape firesc, pentru că este o apă care izvorăşte cu putere, după cum spune Mântuitorul femeii samarinence: ţi-ar fi dat apă vie, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică, adică nu va seca niciodată. Şi vor izvorî din sânul său, adică din grădina minunată a Raiului, de unde izvorau patru râuri ce irigau şi desfătau toată făptura, râuri din sânul celui care îl primeşte pe Duhul Sfânt, adică din inima sa, din altarul sufletului său.

           Iată unde sălăşluieşte raiul, în lăcaşul Duhului Sfânt, în tihna şi taina inimii care se face izvor de har din Vistierul bunătăţilor, Izvorul harurilor, Dumnezeu Duhul Sfânt. Acolo este plinirea omului, în străfundul şi adâncimea inimii, unde Dumnezei i se descoperă tainic încă dintru începuturi şi unde se uneşte în chip simţitor cu dragostea milostivă a darurilor cereşti care vin de la Tatăl. Acolo ni se pregăteşte venirea Tatălui şi a Fiului şi acolo se plineşte minunatul şi tainicul cuvânt al lui Hristos: Vom veni la el (Tatăl şi cu Mine), şi ne vom face locaş la el. Astfel, inima se face cu adevărat biserică de preamărire a lui Dumnezeu, casă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, care lucrează necontenit în Biserică şi fiecare dintre noi, de la Cincizecimea istorică si până la venirea lui Hristos în slavă.

           Cel de-al doilea simbol, focul, descrie evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt ca un vuiet de suflare de vânt peste ucenicii Mântuitorului, peste fiecare dintre ei, întrucât El sfințește pe fiecare om în parte și pe toți laolaltă, adică sfințește persoane distincte adunate în comunitate, pentru comuniune și conlucrare. Duhul Sfânt Se coboară în formă de limbi ca de foc pentru a arăta că focul harului este curățitor de păcate, care curățeşte duhovnicește pe om de toată necurăția sufletului și a trupului, dar îi și încălzește viața sufletului răcit din cauza patimilor egoiste, iar această căldură a Duhului Sfânt se vede mai întâi în lacrimile pocăinței și în dorința de o viață nouă, în Hristos. Astfel, El zideşte din interior, din sufletul şi inima omului, templul lui Dumnezeu în om, adică realizează sălășluirea harului Sfintei Treimi în Biserica lui Hristos, pentru mântuirea oamenilor. Aşadar, Duhul Sfânt Mângâietorul și Sfințitorul vine în lume ca să constituie Biserica lui Hristos, întemeiată de El prin Întruparea și lucrarea Sa mântuitoare și să sfințească pe cei care cred în Hristos și-L iubesc pe El, ca să-i facă părtași ai vieții Lui binecuvântate şi sfinte.