Nefolosinţa iubirii de sine - însingurarea și pierderea dumnezeiescului har

... Dar Avraam a zis: Fiule, ţi-adu aminte: Ai primit cele bune ale tale în viaţa ta ...

               Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii ne prezintă pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, o lecţie plină de învățături duhovnicești care ne arată că, după moartea trupului, sufletul trăiește și își aduce aminte de toate faptele săvârșite în timpul vieții pe pământ. Avem, aşadar, în Evanghelia de astăzi mărturia clară a Mântuitorului privind existența și viața sufletului după despărțirea sa de trup, după moartea fizică a omului, şi că nu stă într-o stare de nepăsare, de indiferență, într-un somn continuu, ci sufletul are conștiința luminată și poate comunica acolo cu alte suflete, mai ales cu sufletele drepților din rai care au trăit pe pământ în credință, împlinind voia lui Dumnezeu în viața lor. Astfel, Evanghelia pomenită astăzi de Biserică este de o extremă importanţă teologică şi spirituală, căci Hristos ne dă învăţătură de mare limpezime cu privire la traiectoria sufletului după moarte, la adevărata natură a iadului şi la pocăinţă.

           Ne aflăm către sfârşitul misiunii pământeşti a Domnului şi este cu putinţă ca El să fie deja în drum către Ierusalim, către o urcare ce va dura mai mult timp, vreme de câteva luni. Mulţime mare Îl urmează, iar El o învaţă, mai cu seamă în pilde. În această mulţime se află vameşi şi păcătoşi care se apropiau să‑L asculte şi aceasta atrage furia fariseilor şi a cărturarilor care cârtesc împotriva Lui, căci erau iubitori de argint, şi‑L luau în bătaie de joc. Hristos, atunci, le vorbeşte şi spune această pildă care îi priveşte direct. Pilda pune în scenă două personaje: un bogat sănătos care duce o viaţă de huzur ce trăia într-o casă mare, care purta haine scumpe şi preţioase, porfiră vopsită cu o vopsea extrasă din scoici marine din cetatea Tirului, iar pe deasupra purta haină de vison, albă ca zăpada, ţesută în Egipt şi care în fiecare zi mânca cele mai bune mâncăruri, şi cel de-al doilea personaj: un sărac cerşetor, bolnav, plin de răni, aproape gol, care moare de foame dinaintea uşii bogatului. Bogatului nu‑i pasă nicidecum de acest sărac, de care se îngrijesc doar câinii vagabonzi, care îi ling bubele. Trebuie să amintim că saliva animalelor – şi mai ales cea a câinilor – este un antiseptic cunoscut. Aceste lucruri au un înţeles duhovnicesc: când omul se poartă ca un animal, prin împietrirea inimii şi egoismul său, se întâmplă ca animalele să se poarte mai bine decât el. Aşa este şi aici, deoarece au milă pentru un sărman, care fusese pus de către bogat în rând cu câinii.

           Trebuie să remarcăm că bogatul nu are nume, după motivul scripturistic: Numele lor pe buzele mele nu-l voi pomeni, în timp ce săracul are, şi anume: Lazăr. Lazăr, din ebraicul El-azar înseamnă: Dumnezeu ajută sau a ajutat, şi numele a dat termentul de lazaret, care în mai multe limbi, inclusiv a noastră, înseamnă spital sau infirmerie, adică un loc unde sunt îngrijiţi bolnavii. Bogatul, neasemănându‑se cu Dumnezeu, nu poate ajunge la viaţa ipostatică, pe când cel sărac este asemănător lui Dumnezeu, căci omul care îşi recunoaşte sărăcia poate deveni bogat în Dumnezeu. Astfel, bogatul nu a fost osândit pentru că mânca zilnic numai bunătăţi, nici că locuia într-o casă luxoasă, ci pentru indiferenţa lui zilnică, pentru împietrirea inimii sale, care îl ignora pe săracul ce stătea mereu la poarta sa. Pentru ca se vedea numai pe sine, pe nimeni altul!

           Hristos îl arată pe săracul Lazăr nu pe drumuri, nu în pieţe, ci la poarta conacului bogatului. Şi, de fiecare dată când bogatul ieşea sau întra în curtea sa, chiar poate de mai multe ori pe zi, îl vedea pe acesta la poartă. Cu toate acestea nu i-a păsat nicio clipă de el, şi inima i s-a împietrit. Cum săracul nu are nimic de mâncare, nici măcar firimituri, doar resturi de la mesele bogatului care sunt aruncate, moare. După puţin timp, bogatul moare şi el. Nici nu se putea altfel. Şi iată, acum săracul se bucura, în timp ce bogatul chinuia, căci diferenţa dintre soarta celor doi este cutremurătoare: Lazăr este purtat de îngeri în sânul lui Avraam, imagine biblică însemnând Împărăţia lui Dumnezeu, în timp ce bogatul este îngropat, pus în pământ. Unul este înălţat, celălalt coborât. Urmarea povestirii ne arată că este vorba de sufletele lor, deoarece amândoi au cunoscut moartea, moartea fizică, despărţirea sufletului de trup. Evanghelia nu spune sufletul lui Lazăr, nici sufletul bogatului, căci persoana rămâne legată de sufletul cel viu. După moarte, persoana trăieşte în continuare în sufletul său. Urmarea acestei povestiri este uimitoare: are loc o lungă convorbire între bogat şi Avraam, care închide o comoară teologică, o adevărată iniţiere în cele de pe urmă.

           Trebuie mai întâi să remarcăm că, deşi îi desparte o prăpastie adâncă, iar bogatul este departe de Avraam şi de Lazăr, ei se pot vedea, se recunosc şi îşi vorbesc. Aceasta înseamnă că, dacă trupurile celor răposaţi sunt în aşteptarea Învierii de obşte, sufletele lor continuă să trăiască, dar într‑un context diferit. Sufletul omului este nemuritor, incoruptibil, care-şi păstrează memoria trupului şi inteligenţa. Acest departe mai înseamnă şi că prăpastia care îi desparte nu este de ordin geografic, nici material. Raiul şi iadul nu sunt locuri, ci stări duhovniceşti, a căror experienţă o putem face de altfel din timpul vieţii pământeşti. Apoi, mai constatăm că bogatul continuă să se gândească doar la el însuşi. Sufletul unui răposat rămâne ce a fost pe pământ, în bine ca şi în rău: omul păstrează aceleaşi stări sufleteşti. De aici importanţa luptei duhovniceşti şi a ascezei din timpul vieţii. El suferă mult şi cere să i se vină în ajutor. Mai rău, îl consideră pe Lazăr ca pe o slugă, pe când în timpul vieţii nici nu se sinchisise de existenţa lui, zicând: Părinte Avraame,… trimite pe Lazăr să‑şi înmoaie vârful degetului în apă şi să‑mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie, însă nu i-a făcut hatârul. Şi‑a păstrat mentalitatea de bogat. Nici măcar nu se miră să vadă pe sărac, care trăgea să moară la uşa lui, strălucind de Slava lui Dumnezeu, plin de lumina necreată, într‑atât soarta acestui om îi este indiferentă. Nu are nicio pocăinţă pentru răul pe care l‑a făcut, adică pentru binele pe care nu i l‑a făcut şi care nu l‑ar fi costat nimic! Iar Lazăr cel schimbat la faţă nu spune nimic, nu‑i face morală şi nu‑l copleşeşte, nu se arată triumfător: a rămas smerit, sărac cu duhul. Este mângâiat de toate suferinţele pe care le‑a îndurat pe pământ. Îl lasă pe părintele său Avraam să vorbească şi să înveţe, pentru că aceasta este voia Tatălui ceresc.

           Cum Avraam dă bogatului răspuns după cuviinţă şi desăvârşit, bogatul face o nouă cerere, care poate părea milostivă: Trimite pe Lazăr, atenţie: iarăşi socotit ca rob,  să înştiinţeze pe cei cinci fraţi ai mei ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. De fapt, este vorba tot despre el însuşi: sănătatea mea, bunăstarea mea, familia mea, fraţii mei. Este mereu centrat asupra lui însuşi. Inima sa împietrită nu-l lăsa să-l vadă pe Lazăr în sânul Patriarhului, pentru că în iad nu există dragoste, doar individualism infricoşător. Dostoievski, în Fraţii Karamazov, ne redă următoarea istorioară: o bătrână împietrită la inimă a fost condusă în iad. Îngerul păzitor a făcut tot ce este posibil ca să o scoată de acolo. Singura ei faptă bună pe care a găsit-o a fost că a dat o ceapă unei ţigănci. Îngerul a luat ceapa şi i-a zis bătrânei să se prindă de ea, pentru ca încet-încet sa o scoată din iad. Şi bătrâna aşa a făcut: s-a prins de ceapă şi a început să iasă. Ceilalţi condamnaţi, văzându-o, au fugit şi s-au agăţat de ea. Şi aşa, ieşeau cu toţii afară. Însă bătrâna a început să strige: E doar ceapa mea, şi nu-i a voastră! Doar pe mine mă scoate îngerul, nu şi pe voi! Atunci, ceapa s-a rupt şi au căzut cu toţii înapoi în iad. Astfel, bătrâna şi-a luat lecţia că ceea ce a osândit-o era egoismul ei înfricoşător, căci învaţă Sf. Paisie Aghioritul că oricine se gândeşte numai la sine, se îndepărtează şi de oameni, şi de Dumnezeu. O dublă însingurare, aşa încât nu mai are dumnezeiescul har. Este un om nefolositor, potrivit doar pentru iad.

           Avraam îi răspunde bogatului, dar răspunsul lui cade ca un trăsnet. De fapt, Hristos răspunde cărturarilor şi fariseilor, prin gura părintelui lor Avraam la care se referă mereu pentru a se împotrivi lui Hristos, şi răspunde şi tuturor creştinilor şi tuturor fiinţelor omeneşti până la sfârşitul timpurilor. V‑am vorbit de Moise sau Lege şi de Proroci, apoi v‑am vorbit Eu Însumi, cu gura Mea, Eu, Cuvântul Tatălui. Dacă nu Mă ascultaţi, dacă nu vă schimbaţi inimile, chiar dacă aş plini toate minunile dinaintea voastră, nimic nu va fi cu putinţă pentru voi: nu veţi putea intra în Împărăţia Tatălui Meu. Este clar şi limpede şi fără drept de apel. Ajungem aici la un element esenţial al acestei pilde, care este crucial pentru orice fiinţă omenească. După ce bogatul a cerut lui Avraam puţină apă pe limba care îl ardea, Avraam dă un răspuns înfricoşător care în cea de‑a doua parte este cu adevărat teologic: între voi şi noi este o prăpastie adâncă şi nu se poate trece de la unul la altul, nici într‑o parte, nici în cealaltă; este de netrecut. Această prăpastie de netrecut este refuzul pocăinţei care taie pe om de Dumnezeu pentru totdeauna, cel puţin atâta vreme cât nu vrea să se schimbe. Dumnezeu ne dă toate. Singurul lucru pe care nu‑l poate face este să se pocăiască în locul nostru, pentru că atunci voia noastră liberă ar fi nesocotită. Trebuie să înţelegem bine că, până şi în iad, omul rămâne liber: bogatul cel rău refuză să se schimbe. Acest lucru este întărit de experienţa duhovnicească excepţională a Sfântului Siluan Athonitul în secolul XX. Domnul a îngăduit să fie coborât în iadul cel veşnic ani în şir, aproape cincisprezece, şi acolo, în inima acestei prăpastii, i‑a arătat acest adevăr uimitor: Ţine‑ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. Deznădejdea împiedică pe om să iasă din acest cuptor şi să intre în comuniune cu Dumnezeu. Însă antidotul deznădejdii este pocăinţa: este poarta strâmtă, şi singura, a Împărăţiei.

           Lucrul stigmatizat de Hristos în această pildă nu este bogăţia exterioară ca atare, ci reaua folosire a acestei bogăţii. Primul scop al oricărei bogăţii este asemănarea cu Dumnezeu: îndreptăţirea bogăţiilor acestei lumi este generozitatea. Şi nu trebuie niciodată să uităm că pe toate le avem de la Dumnezeu: trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu. Dar cel mai important lucru este că Domnul ne dezvăluie aici soarta sufletului după moarte şi ne iniţiază în purtarea duhovnicească cea mai înaltă: pocăinţa, care este poarta spre Cer. Şi, odată, l-au întrebat unii pe un pustnic: Părinte, te temi de moarte? Nu, raspunse. Dar, de ce te temi? De viaţă. Uimiţi, îl întreabă: de ce? Răspunsul a uimit: Nu cumva în această viaţă să desconsider voia lui Dumnezeu şi, murind, să merg în iad! Iată, pregătirea noastră pentru viaţa veşnică.

           Să ne ajute Dumnezeu să înțelegem cât de prețioasă este viața noastră pe pământ ca pregătire pentru viața veșnică fericită. Prin cuvântul bun, prin ajutorarea săracilor, cercetarea bolnavilor şi rugăciunea pentru alții, atât vii cât şi adormiţi, realizăm ceea ce spune poporul nostru luminat de Sfânta Evanghelie: Dar din dar se face rai. Dăruind noi altora din cele ce am primit de la Dumnezeu și le-am cultivat, prin rugăciune și muncă, dobândim raiul sau fericirea vieții veșnice, spre slava lui Dumnezeu, bucuria îngerilor și mântuirea noastră. Amin.