Mărturisirea inimii cu sete spre Dumnezeu cel Viu

            În contextul Evangheliei Duminicii a V-a după Sfintele Paşti, întâlnim dialectica constructivă dintre Iisus şi femeia samarineancă în care Hristos ne aduce treptat la El, pregătind inimile noastre la o cunoaştere din ce în ce mai înaltă a tainelor de sus, pentru a ajunge în cele din urmă vârful, şi anume revelaţia că El este Mesia-Hristosul, Mântuitorul lumii. Astfel, pericopa evanghelică se deschide spre mărturisirea sinceră şi tainică a inimii spre Cel ce a luat toate nedreptăţile şi greşelile noastre, Le-a purtat, S-a lăsat batjocorit, lovit şi răstignit, ca apoi să învie biruind moartea şi pregătindu-ne de învierea cea de obşte, spre mântuirea noastră. 
           Iată cum, în mod neaşteptat, Hristos vorbeşte cu o femeie de alt neam decât cel evreu, unul care era considerat spurcat, eretic, samarinenii fiind o populaţie mixtă din Babilon, Cuta, Ava, Hamat şi Sefarvaim (IV Regi XVII, 24), amestecată, care deşi păstrase Legea, nu cunoşteau pe proroci, de unde şi neputinţa de a-L cunoaşte pe Mesia. Astfel, nu numai că erau ostili faţă de samariteni, ci se considerau şi superiori lor, nedorind să aibă niciun fel de contact cu el, pentru a nu se spurca. De aceea înţelegem şi gestul femeii care nu îndrăzneşte să între în vorbă cu Hristos, căci era imposibil ca o femeie să se apropie de un rabbi, de un învăţător. Şi, cum ea nu putea să se apropie, Hristos merge către ea, şi cum nu poate să-i vorbească, căci toate nelămuririle şi întrebările le putea transmite printr-un bărbat, Hristos îi vorbeşte, spunându-i: Dă-Mi să beau! Ce imagine plină de iubire milostivă: Dumnezeu Creatorul cere de băut făpturii Sale, cere ca Om pentru că Îi era sete după drumul făcut pe jos, dar cere şi ca Dumnezeu căruia Îi este sete de mântuirea oamenilor. Aceasta este şi prima învăţătura a Evangheliei, şi anume că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu a venit doar pentru poporul ales, iudaic, ci ca să mântuiască întreg neamul omenesc. Deşi dialogul se arată aproape identic, el este un fel de răstălmăcire pedagogică, deoarece folosesc aceleaşi cuvinte, dar cu sens diferit, Hristos deschizându-i duios inima cu simplitate dumnezeiască, comparând apa obişnuită de băut cu apa cea vie pe care doar El şi numai El o poate da. Apă vie care reprezintă atât învăţătura Sa care îi adapă pe cei însetaţi, cât şi Sfintele Taine ale Bisericii prin care tot omul primeşte hrana cea veşnică şi vie. Această apă vie Îl posedă pe Hristos Însuşi, singurul care poate potoli setea noastră după fericire, dorul nostru după cer. 
           În clipa în care Hristos cheamă pe bărbatul său, ar fi trebuit să se provoace o ruptură de dialog, însă prin aceasta samarineanca înţelege că are înaintea ei un Om deosebit, un proroc. Şi când mărturiseşte că ştie că are să vină Mesia care se cheamă Hristos şi când va veni, Acela ne va vesti nouă toate, Hristos îi vede pregătirea şi îi face o revelaţie extraordinară, spunându-i: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine, adică Eu sunt Mesia-Hristosul! Hristos care nu spune nimic cărturarilor şi fariseilor, se descoperă acestei femei de alt neam, aşa cum o face întotdeauna celor care sunt smeriţi, care au inima pregătită şi deschisă spre a-L cunoaşte. Hristos se descoperă acestei femei oarecare ce aparţinea unui popor dispreţuit şi marginalizat, văzut ca spurcat de către iudeii rigorişti ce credeau că numai lor li se poate descoperi adevărul suprem. Şi iată cum cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi pe urmă! Hristos converteşte o femeie păcătoasă, iar prin aceasta o mulţime de oameni, căci ea se schimbă şi devine mărturisitoare a Lui, devine vie misionară şi-L duce pe Hristos în cetate, în cetatea Siharului pentru a schimba şi viaţa altora. Iar samarinenii Îl rugau pe Mântuitorul să rămână cu ei, convinşi pe deplin că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.