Deschiderea inimii după simțire spre descoperirea chipului lui Dumnezeu din noi

Loghion Duminical 24.01.2021 0 Comentarii 1261 Adăugați la lista de lectură

... Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine ...

Evanghelia după Sfântul Apostol Luca a Duminicii a XXXI-a după Rusalii ne relatează o lucrare a lui Dumnezeu care izvorăşte din marea Sa milostivire faţă de oamenii care sunt în suferinţe prin vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos, în apropiere de cetatea Ierihonului. Această minune este săvârşită de Hristos către sfârşitul urcării Sale la Ierusalim, cu două-trei luni înainte de patimile Sale.

Hristos a străbătut toată Galileea şi o mare parte din Iudeea timp de doi ani şi jumătate, aducând Vestea cea Bună a Împărăţiei lui Dumnezeu şi făcând numeroase minuni pentru a arăta pe deplin adevărul cuvântului Său. Spre sfârşitul misiunii Sale pământeşti, porneşte la drum către Ierusalim, unde va mântui lumea. Este un drum lung, pe care îl străbate pe jos împreună cu ucenicii Săi, nu numai cei Doisprezece, ci probabil şi cei Şaptezeci şi doi, ca şi Sfintele Femei, dar şi mulţime de lume: astfel este un întreg alai pe care îl conduce şi care Îl înconjoară. Acest drum este o urcare în sensul fizic, deoarece Galileea se află mai jos de Ierusalim, care este pe un munte (pentru a înţelege acest urcuş fizic cunoaştem că Marea Galileii se găseşte la ‑225 m, iar Ierusalimul la +770 m, adică la o diferenţă de altitudine de aproximativ 1000 m), şi este o urcare şi în sensul duhovnicesc, deoarece Galileea reprezintă lumea căzută, iar Ierusalimul Împărăţia lui Dumnezeu, căci prin moartea, Învierea şi Urcarea Sa la cer, Hristos ne va ridica şi pe noi până la Ceruri, de‑a dreapta Tatălui. Hristos propovăduieşte în Galileea, adică în lume, dar săvârşeşte lucrarea Sa mântuitoare ca pe o taină, ca [Mare] preot din veac, după rânduiala lui Melhisedec, în urcarea la Ierusalim, unde se găseşte Templul lui Dumnezeu. Un lucru de mirare este că Hristos nu merge pe drumul direct între Galileea şi Ierusalim. Trece de cealaltă parte a Iordanului, coboară de‑a lungul râului şi trece din nou de cealaltă parte pentru a intra în Ierihon. De la Ierihon va începe cu adevărat urcarea către Ierusalim, care de acolo se vede ca un munte înalt, cu acea diferenţă de nivel de aproape 1000 m altitudine pe doar 23 km distanţă.

Această minune este relatată şi de Sfântul Apostol Matei – care menţionează doi orbi vindecaţi, dar şi de Sfântul Apostol Marcu care precizează şi numele orbului vindecat, şi anume Bartimeu, adică fiul lui Timeu, lucru foarte rar întâlnit în Evanghelie. În rest, relatarea evenimentului este aproape aceeaşi. Astfel, Sfântul Apostol Luca mărturiseşte că la intrarea în oraş stătea un orb care cerea milostenie de la trecători. Acest om nu poate vedea, dar are urechi, şi încă urechi bune, cu un auz foarte fin, compensând lipsa vederii, şi auzind zgomotul unei mulţimi mari, îl cuprinde mirarea şi curiozitatea de forfota produsă într‑un sat pierdut din Iudeea. Nu poate vedea, dar poate vorbi, şi întreabă pe cei din jurul său: ce este? Ce se petrece? Iar oamenii îi răspund: trece Iisus Nazarineanul. Acest nume îl mişcă: inima i se deschide, deoarece Acest Rabbi Ieshua din Nazaret (adică Învăţătorul Iisus) era personajul cel mai celebru din Israel, nu se vorbea decât de El. Inteligenţa evreiască, adică preoţii, cărturarii şi fariseii, era foarte scandalizată de acest lucru: gelozia lor faţă de Hristos va fi cauza reală a osândirii Sale la moarte. Dar poporul proroceşte, poporul reacţionează după simţire şi nu după minte, precum intelectualii, ci instinctiv. Orbul aparţine acestui popor: tresare în sinea lui şi strigă: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte‑mă. Acest cuvânt este mare: Iisuse, Numele care este mai presus de orice nume şi care înseamnă Mântuitorul; Fiul lui David înseamnă Mesia, căci toţi evreii ştiau că Mesia avea să fie fiul lui David; miluieşte‑mă este singura rugăciune, singurul strigăt al Omului către Dumnezeu, care ne îngăduie să regăsim legătura cu Dumnezeu, izvorul nostru. Şi acest cuvânt orbul nu‑l spune, ci îl strigă. Strigă pentru că este larmă şi vrea cu orice preţ să fie auzit de către Hristos. Acest strigăt îi deranjează pe oameni, care îl ceartă (taci, nu e frumos, nu face gălăgie). Dar el nu îi ia în seamă şi strigă şi mai tare. Iată, strigătul este vital: un prunc nu poate face altceva decât să strige pentru a atrage atenţia mamei lui, nu are alt mijloc. Orbul ştie că este şansa vieţii sale şi nu vrea să o piardă.

Hristos, la început, a făcut pe surdul, iar orbul a continuat să-L roage din ce în ce mai tare. La un moment dat, Mântuitorul aude şi se opreşte chiar în mijlocul drumului, şî o dată cu El toată mulţimea care-L însoţea şi-L urmărea. Însuşi Dumnezeu se opreşte. Când omul strigă către Dumnezeu, Domnul îl aude. Orbul era la marginea drumului şi nu ştim cât de departe era de Hristos. Cu siguranţă nu era în faţa Lui. Acum trebuia ori să meargă Hristos până la orb şi să-l facă bine, ori să spună altuia să-l aducă în faţa Sa. Desigur, pentru Hristos, Care a cutreierat pe jos toată Palestina, Care şi-a ridicat Crucea pentru mântuirea oamenilor, nu era nicio osteneală să facă câţiva paşi în plus, să ajungă în faţa orbului şi să-l vindece. Însă n-a făcut-o, ci Hristos a poruncit să i se aducă acest om care îşi strica gâtul zbierând către El, deoarece exista o posibilitate de a-l aduce în faţa Lui. Cu alte cuvinte, Hristos nu intervine în toate treburile noastre, ci în cele pe care nu le putem îndeplini singuri. Iată, acum cursul istoriei personale a obului Bartimeu se va schimba. Sfântul Apostol Marcu ne dă două precizări interesante: cei care merg să‑l caute pe orb şi care sunt desigur dintre ucenici îi spun: Ai credinţă, ridică‑te, te cheamă. Aceasta înseamnă că Hristos este atât de bun că nu trimite niciodată pe oameni deşerţi, face întotdeauna minuni. Şi evanghelistul adaugă: orbul îşi aruncă haina şi sări, adică aruncă pe omul cel vechi, iar saltul pe care îl face pentru a se ridica este o imagine a învierii. Dumnezeu i‑a întins mâna: iar el a luat‑o.

Purtarea Mântuitorului în faţa acestui neputincios poate părea ciudată, şi făcând pe neştiutorul, îl întreabă: Ce voiești să-ți fac?. De fapt, această întrebare a Domnului este extrem de importantă în plan teologic. Este mai întâi o cercetare duhovnicească: crezi cu adevărat că pot să te vindec? Crezi cu adevărat că sunt Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Ai credinţă în Dumnezeu? Apoi este şi o responsabilizare a persoanei: vrei să te vindeci? Vrei să‑ţi schimbi viaţa? Hristos nu cerşeşte niciodată: ne face să ne regăsim măreţia noastră cea dintâi, chipul lui Dumnezeu care este în noi. Aduce cu pricepere pe acest fost cerşetor să devină un luptător duhovnicesc. Şi, în felul acesta, Hristos învăţa mulţimea că aşteaptă „porunca” noastră pentru a intra în casa noastră, în sufletul nostru. El Însuşi fiind Lumina, nu ne-o poate da dacă noi nu o cerem. Ne aşteaptă şi pe noi să venim înaintea Lui, să ne dea lumina Sa. De departe nu se poate. Şi, de îndată, orbul răspunde sub forma unei confesiuni: Doamne, să văd!. Spune chiar aşa, Doamne, adică, Dumnezeu, mărturisind că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, şi crede cu tărie că are puterea de a îl vindeca, de a‑i deschide ochii; da, Doamne, Tu eşti cu adevărat lumina lumii.

Răspunsul lui Hristos este şi el teologic: Vezi! Credinţa ta te‑a mântuit. Pot să te vindec fără să îţi încalc libertatea, pentru că ai credinţă. Şi această vindecare nu este numai fizică, eşti mântuit, pentru că, spune Domnul: Eu am venit să mântuiesc pe cei pierduţi. Sfântul Efrem Sirul spune că Domnul i‑a deschis ochii trupeşti pentru că a văzut că ochii inimii sale se deschiseseră. Şi imediat după aceea, omul vindecat urmează pe Iisus, porneşte la drum, după Cel care este Drumul, schimbându-şi viaţa.

O întâmplare din Pateric relatează că un orb s-a plâns înaintea Sfântului Antonie cel Mare, zicând: Părinte, nu am ochi!. Iar marele cuvios i-a raspuns: Fiul meu, asemenea ochi au si animalele. Noi să avem deschişi ochii cei dinăuntru, pe care animalele nu-i au! Iată, dacă suntem atenţi la ochii trupului, care nu ne ajută mult la mântuire, cu cât mai mult trebuie să fim atenţi la ochii sufletului nostru, care sunt absolut necesari mântuirii noastre. Să-i îngrijim cel puţin tot pe-atât cât îngrijim şi ochii trupului nostru.

Vindecarea orbului din Ierihon este o frumoasă pildă pentru noi. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată, şi nici să ne resemnăm. Trebuie să luptăm cu armele care ne sunt date. Dacă nu am vedere, am auz şi vorbire. Şi trebuie să rămânem liberi faţă de contextul social: strig către Dumnezeu pentru că vreau să fiu mântuit. Sunt responsabil faţă de mine însumi. Hristos ne învaţă aici să fim luptători duhovniceşti, să nu ne dăm niciodată bătuţi, mai ales în tumultul de astăzi care ne-a slăbit credinţa în El. Oamenii nu mai cred din toată inima că Hristos poate să le dea ceea ce Îi cer. Şi pentru că nu cred, nici nu primesc! Dragilor, Hristos nu a obosit să facă minuni, ci oamenii au obosit, au slăbit! Noi să-L rugăm să încălzească credinţa noastră pentru a simţi puterea şi milostivirea Lui, precum a simţit-o şi orbul din Evanghelie şi mulţi alţii, şi să-L rugăm şi noi fără încetare şi cu glas puternic pe Dătătorul de lumină să ne ţină deschişi ochii dinăuntru ai sufletului spre slava lui Dumnezeu, bucuria Bisericii şi a noastră mântuire. Amin!