Rana deznădejdii

           Deznădejdea se naşte din gândurile unei conştiinţe încarcate şi apăsate de păcat sau de patimi, şi nu este doar o stare duhovnicească anormală a sufletului, ea poate fi şi periculoasă, deoarece îndepărtează pe om de Dumnezeu, pierzându-şi calitatea sa de creştin, de fiu al Bisericii. Sfinţii Părinţi recomandă ca profilaxie încrederea în puterea lui Dumnezeu şi credinţa că în faţa oricărui păcat există întotdeauna iertare, dacă este pocăinţă şi renunţarea la dependenţa sau repetarea păcatului. Ştiind că orice patimă sau păcat nu îşi au originea în om, căci răul este străin firii omului (ne amintim de facerea acestuia, fără răutate şi păcat), renunţarea la starea pătimaşă aduce în plinirea sufletului smerenia, pe care Hristos o dă. Păcatul duce la adâncirea fără siguranţă în gândire, la imaginaţie, şi de aici la o autosentinţă şi autopedepsire, instalându-se deznădejdea care grăieşte în sine: nu pot fi iertat pentru păcatele mele, nu are rost să mă rog, nu mai poate fi ascultată rugăciunea mea etc.. Şi astfel, deznădejdea este lipsa cunoaşterii iubirii milostive a lui Hristos, şi în egală măsură, a încrederii în ea, în iubire. În afara iubirii de Dumnezeu, totul se face aparent, la înscrierea în obicei, pentru a putea pălmui gândul primar care permanent cercetează conştiinţa, după dictonul: Primul gând vine de la înger. Şi atunci, deşi plineşte formal (cât se poate) cele rânduite, deznădăjduieşte.

           Grijile, de asemenea, alimentează deznădejdea şi arată neîncredere în aceeaşi iubire milostivă a lui Hristos, căci omul zilelor noastre pune de obicei efemeritatea înaintea veşniciei. Însă, niciun caz nu există, dintru început şi până astăzi, ca omul care s-a dedat întru totul lui Dumnezeu, să rămână în lipsuri. Dar, cum concentrarea cade asupra sinelui egoist, la un moment dat se blochează. Nu se mai manifestă. Nu mai poate. Îşi pierde legăturile cu apropiaţii, sau le păstrează, dar îl aruncă mai în adânc, lovidu-se de aceeaşi formă a egocentrismului, şi nu mai are unde să se deschidă, să-şi spună păsul şi oful. Şi astfel, deşi are la dispoziţie ceea ce adesea pierde cel mai mult prin rafalele de gânduri nefolositoare, şi anume timpul, rămâne egoist, ţinându-l doar pentru el, neîmpărtăşindu-l nici aproapelui, şi nici lui Dumnezeu.

           Păstrarea credinţei în dragostea lui Dumnezeu în mod permanent şi dinamic (adică a mişca, nu a zice) ne ajută să depăsim această suferinţă patologică a deznădejdii. Totodată, renunţarea la stilul de viaţă în afara lui Hristos ne va ridica vălul ce acoperă vederea luminii lui Hristos, şi astfel, ne vom lăsa îmbrăcaţi în Hristos cel Veşnic şi Viu, Mântuitorul nostru.