Lucrătorii nelegiuiţi sau cum arde în noi dorinţa de a ne impune sinele, pofta de a stăpâni

... De aceea vă spun vouă că Împărăţia lui Dumnezeu

 se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei.

        Duminica aceasta, a XIII-a după Rusalii ne vorbeşte despre pilda sau parabola lucrătorilor răi, sau după o traducere mai veche, s-a citit Evanghelia lucrătorilor nelegiuţi. Hristos a rostit această pildă cu trei-patru zile înainte de răstignirea Sa pe Cruce, în Lunea Patimilor, în curtea templului, care era plină de pelerini ce veniseră la sărbătoarea Paştelui. Între ei erau şi fariseii şi arhiereii care hotărâseră deja să-L omoare pe Hristos, iar Hristos făcea acum o ultimă încercare de a le schimba gândul, dar n-a „reuşit”.

          Să ştiţi că nimic pe lume nu-i mai urât decât nerecunoştinţa, nimic mai jignitor şi mai distrugător de suflet. Ce poate fi mai urât decât ca omul să tăgăduiască şi să ascundă binele care i s-a făcut? Şi ce-i mai urât decât să plăteşti milostivirea cu nemilostivire, încrederea  cu neîncredere, cinstea cu necinste şi binele cu batjocură? Nerecunoştinţa aşterne un nor negru între omul nerecunoscător şi Ochiul cel preacurat din ceruri, lumina cea fără de amestecare cu întunericul, bunătatea cea neamestecată cu răul, după cum învaţă Sf. Nicolae Velimirovici.

        Astfel, Domnul le-a vorbit despre un stăpân bogat care a sădit o vie, pe care a împrejmuit-o cu gard, în care a zidit turn şi pe care a dat-o în mâna unor agricultori. Apoi a plecat. Când a venit vremea să culeagă strugurii, a trimis slujitori pentru a lua partea lui. Lucrătorii însă i-au prins şi, pe unii i-au legat, pe alţii i-au ucis şi pe alţii i-au omorât cu pietre. Acest bun gospodar nu este altul decât Dumnezeu, şi oricât de umil şi de slab este omul în lumea aceasta, Dumnezeu nu Se ruşinează a Se chema pe Sine: un om. Omul este cea mai înaltă, cea mai de preț făptură din întreaga zidire, de aceea Dumnezeu Îşi spune Sieşi om arătând prin aceasta supremaţia omului asupra oricărei alte zidiri din lume şi arătând de asemenea marea Sa iubire de oameni. Şi în această mare iubire de oameni, pe de o parte l-a înzestrat pe om şi a făcut totul pentru mântuirea lui, lăsându-l pe mai departe în voia liberei sale alegeri, să folosească spre mântuire darurile primite; iar, pe de altă parte, această mare iubire înseamnă răbdarea lui Dumnezeu faţă de păcatele oamenilor şi faţă de nesăbuita lor lucrare împotriva propriei mântuiri: îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, cea mai presus de înţelegerea omenească. Şi omul cum a răspuns la această mare dragoste a Sa? Punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Vedeţi cu câtă îndemânare întorc oamenii răul pentru bine! Vedeţi ce neagră nerecunoştință! Profeţii nu făceau decât să amintească acestor bătrâni ai poporul şi cărturari Legea lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, bunătatea lui Dumnezeu. Ei arătau mai cu seamă puterea mântuitoare, frumuseţea şi dulceaţa Legii, cerând a fi lucrată de fiecare om în parte şi de fiecare seminţie în parte. Ei cereau, în numele lui Dumnezeu, fapte bune drept roade ale dumnezeieştii Legi. Dar n-au găsit şi s-au aflat ca unii care merg să culeagă într-o vie în care nu e nimic de cules. Trimişii stăpânului viei sunt prorocii sau profeţii, pe care adesea conducătorii evreilor, arhiereii, cărturarii şi bătrânii nu numai că i-au lăsat să plece cu mâinile goale, dar i-au prins, i-au batjocorit, i-au bătut, i­au omorât, i-au ucis cu pietre. Iată, pe profetul Miheea l-au bătut, pe Zaharia l-au ucis chiar în faţa altarului, pe Ieremia l-au pietruit, pe Isaia l-au tăiat cu fierăstrăul, pe Ioan Înaintemergătorul l-au tăiat cu sabia. Comportamentul lucrătorilor răi din vie este comportamentul oamenilor răi care, după ce au fost chemaţi în via Domnului sau în lucrarea lui Dumnezeu, uită repede de stăpân şi se fac stăpâni ei înşişi considerând via stăpânului ca fiind o proprietate a lor personală.

        Înţelegem de aici că există atâţia aşa-numiţi creştini care au auzit de lucrarea lui Hristos, de moartea şi de Învierea Lui, dar care nu au trăit nici pocăinţa, nici întoarcerea adevărată la Dumnezeu. O simplă alipire de unele orânduieli creştine nu are valoare înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să primeşti prin credinţă lucrătoare pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, adică să vieţuieşti în El şi să umbli în El. Ce puţin se gândesc oamenii la lucrul acesta, mergând cu paşi repezi spre o judecată inevitabilă! Nu numai că ei au păcătuit, dar au trecut cu atâta indiferenţă peste dragostea pe care Mântuitorul nostru a arătat-o prin Cruce, prin moarte şi prin Înviere şi nu imită această dragoste în relaţiile lor zilnice cu Dumnezeu şi cu semenii. Omul, oricât de jos ar cădea, oricâte păcate ar face, oricât ar fi de înrobit de patimi, are întotdeauna posibilitatea de a se pocăi, pentru că are întotdeauna înăuntrul său mintea şi conştiinţa care, oricât de largi şi relaxate ar fi, vor încerca insistent zi şi noapte să-l trezească, să-l aducă pe drumul cel drept.

Dacă Hristos, fără prihană fiind, a suferit şi a fost chinuit atât cum să nu ne aşteptăm noi păcătoşii la suferinţă? Oricine, care mult păcătuind și nu suferă deloc, nu are nimic împreună cu Hristos și nu va avea parte cu El nici în Împărăţie. Să ne temem văzând că, petrecând în păcate nepocăite, viaţa ne trece fără încercări şi fără dureri. Să ne bucurăm dacă, trecând prin multe încercări şi dureri, ne-am folosit de ele ca să plângem înaintea lui Dumnezeu şi să pornim pe calea cea dreaptă. Nimeni să nu spună: „O să mă pocăiesc mai încolo, fiindcă Dumnezeu e răbdător. De vreme ce i-a răbdat atâta pe iudei, o să mă mai rabde şi pe mine câţiva ani”. Să nu ne amăgim: Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă, poate să ne mai rabde câţiva ani fără pocăinţă, dar poate la fel de bine să-Şi pună asupra noastră mâna Lui cea grea în orice ceas şi în orice clipă. Amânarea pocăinţei o face şi mai greu de împlinit, deprinderea cu păcatul îl înrădăcinează în noi, întunecându-ne şi mai mult mintea, împietrindu-ne şi mai mult inima. Atunci, fără să ne dăm seama, dăm dintr-un păcat greu în altul şi mai greu, întocmai ca lucrătorii cei răi care întâi au ucis pe profeţi, iar apoi pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Cum să aşteptăm dar pentru noi altceva decât i-a aşteptat pe lucrătorii cei răi? Piatra din capul unghiului pe care Dumnezeu a aşezat-o pentru mântuirea noastră se va ridica deasupra capetelor noastre şi ne va sfărma. Domnul Cel puternic întru milă puternic este şi întru dreptate. Să ne grăbim deci a ne folosi de milă câtă vreme mai este pentru noi milă. Să nu aşteptam să se ia de deasupra noastră mâna milostivirii, ca să se aşeze mâna dreptăţii.

        Prin cuvântul pildei de astăzi, Hristos îl cheamă pe creştin să-şi dea roadele la timp, adică în această viaţă pământească, slujind pe Stăpânul său, conştient că securea stă la rădăcina pomilor şi orice pom care nu face roadă bună va fi tăiat şi aruncat în foc. Aşadar, lucrarea pe pământ a lui Dumnezeu prin aleşii sau slujitorii Săi este lucrare de pregătire a oamenilor pentru mântuire, spre a dobândi viaţa veşnică fericită din Împărăţia lui Dumnezeu. Iar dacă lucrarea aceasta nu se face după voia lui Dumnezeu, cei care nu lucrează bine nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dar nici nu vor putea zădărnici planul Lui de mântuire a lumii.

        De avem în inimile noastre credinţă în Dumnezeul părinţilor noştri, să-L slujim cu credincioşie şi sfinţenie! Să lepădăm idolii, să urâm deşertăciunea, să lăsăm păcatele, să ne înfrânăm de la patimile cele urâte. Să respectăm cu iubire Numele Domnului, rostindu-l cu evlavie, prin rugăciuni şi cereri. Să facem ca Numele Domnului să se preamărească prin viaţa noastră de fiecare zi şi prin săvârşirea binelui. Să nu amânăm a pregăti roadele în via inimii noastre, ci să fim gata a da aceste roade la vremea când se cer de la noi. Dacă toate acestea le împlinim cu sârguinţă, atunci suntem, într-adevăr, harnici lucrători în via Domnului şi astfel, ne învrednicim de răsplată şi slavă cerească. Să nu ne îndoim de aceasta, fiindcă Mântuitorul nostru ne asigură că Împărăţia lui Dumnezeu se va da neamului care va face roadele ei.

        Zi de zi îngerii lui Dumnezeu culeg sufletele omeneşti şi le duc dintr-această lume că pe nişte roade culese într-o vie. Ne va veni şi nouă rândul, să ştiţi. Şi să dea Domnul să nu fie găsite atunci putrede roadele noastre, să nu fie găsite sufletele noastre lipsă! O, îngeri ai noştri păzitori, deşteptaţi cugetele noastre, ridicaţi-ne şi ajutaţi-ne mai înainte să ne bată nouă ceasul! O, Doamne Iisuse, miluieşte-ne pe noi spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Amin!