Dudele și nuiaua

          Se lăsa negura peste bătrânul Asarlîk (satul Cetatea, judeţul Constanţa) şi copiii fugeau, care încotro, către case. Larma de la cişmea amuţise cu ultima talangă a vacilor sosite târziu de pe izlaz. Eu însă, împreună cu cele două surori ale mele şi un văr primar, încă aprindeam valea cu râsetele noastre de curcubeu, sărind dintr-un dud de la poarta într-o căpiţă de fân proaspăt cosit. La un moment dat, o dată cu apariţia liliecilor, foamea ne-a oprit joaca. Ca un prâslea voinic de vreo opt-nouă anişori, am fost primul care a ajuns pe prispă, cu gândul de a o îmbuna pe buna Elena – care ne chemase devreme în casă –, în timp ce unul dintre ceilalţi întra în cămara plină de bunătăţi, pentru a ne potoli maţele. Însă, aveam să primim, cu toţii, o surpriză: bunica ne aştepta după uşa scârţâitoare cu moş Ilie – o nuia de corn – gata-gata să facă cunoştinţă cu noi. N-am avut timp să-i anunţ pe ceilalţi şi nici n-am văzut când bunica a ridicat mâna că hop, am şi prins vreo două nuiele la fund (şi-acum cred că astea m-au făcut mare). Una dintre surori, observând figura, a trecut repede după mine si a scăpat. Ceilalţi doi, au fost doar puţin atinşi.    

          Ritmul suspinelor era din ce în ce mai apăsat, iar lacrimile mi se înnodau în barbă. Abia atunci observasem, la lumina becului, că hainele noastre albe purtau culoarea dudelor,  şi mai mult, de ce o supărasem pe bunica. M-am refugiat lângă puii de găină de sub maşină (sobă cu plită, de casă), apoi în colţul dormezei, cu Biblia în mână – bunica adesea ne îndemna să citim din cărţile sfinte. După ce ne-am spălat şi am mâncat, bunica ne-a chemat pe toţi pe podeaua de lut, acoperită cu preşuri ţesute în tinereţile ei la război. În mijloc se afla o pătură legată în toate colţurile, ce acoperea ceva ce nu puteam vedea, dar care ne stârnea imaginaţia fiecăruia. Până la întoarcerea ei din cămară, noi deja încercasem în zeci de feluri să ghicim ce se ascunde sub pătură. Când am văzut-o pe bunica că vine cu o furcă de lemn în mână, am împietrit. Am crezut că supărarea nu i-a trecut. Ea, însă, avea să folosească fuiorul în scopul pentru care a fost creat. Deodată, se apleacă şi desface pătura. Noi eram nemişcaţi! Doar radioul, care rula pe banda AM – Antena Satelor – cu multe interferenţe de la bulgari (satul este aproape de graniţă), ne aducea aminte că suntem în casă. Când, ce să vezi? Era o grămadă de lână, plină de scaieţi, iar bunica ne-a pus la treaba: - Hai, treceţi la scărmănat! zise ea.  Şi aşa am petrecut seara, plină de bucurie, căci avea să ne povestească despre ai ei copii, printre care era şi mama. Şi radioul tot bâzâia …