Postul Mare: manual pentru restabilirea sănătăţii. Tratamente inedite din Filocalie şi Sfinţii Părinţi pentru însănătoşirea sufletului şi a trupului

            Tema pe care încercăm să o tâlcuim astăzi este postul, ca manual de restabilire a sănătăţii. De ce manual? Pentru că postul este în deplină conformitate cu învăţătura Mântuitorului Hristos, a Sfinţilor Părinţi şi a întregii Tradiţii bisericeşti şi în acest tip de existenţă practică, în această postire, omul se vindecă pentru a-i reda firii sale omeneşti starea sa primordială, de început. 

            Postul are aceeaşi vechime cu omul, amintindu-ne de porunca Domnului dată Protopărinţilor noştri Adam şi Eva, în gradina Edenului sau a Raiului, cărora le-a spus: Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci[1]. Iată prima poruncă despre post care, în acelaşi timp, era şi prima poruncă dată omului. Şi erau în Rai. Chiar şi acolo Dumnezeu le-a poruncit să postească. Dar noi, cei care nu suntem în Rai? Să ne gândim mai mult cât de multă nevoie avem de post, care îl reîmpacă pe om cu Dumnezeu. Aşadar, care a fost cauza pentru care Adam s-a depărtat de Dumnezeu şi a pierdut Raiul? Mâncarea. De la pântecele său S-a depărtat Dumnezeu. De acolo a pierdut Raiul! La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, Adam a devenit victima lăcomiei. Dar, pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din Rai, antidotul ei, şi anume postul, ne va face să revenim în el. Omul care posteşte rupe pofta şi plăcerea, foamea şi săturarea, pregătindu-se astfel pentru viaţa veşnică, luând toată puterea din dorinţa de a fi din nou în Dumnezeu.

            Prin post se restabileşte starea dintru început a omului, lipsită de boli şi suferinţe. Regulile care însoţesc postirea vizează, desigur, slăbirea trupului, dar respectându-le, omul adoptă starea primordială de existenţă: cum? Restaurează în sine însuşi, aici şi acum, starea lui Adam care, înainte de cădere, era vegetarian. Şi, în acelaşi timp, acţiunea lui este de natură cosmică: dă familiei echilibrul ei, prin el tinerii şi bătrânii rămân la locul lor şi îşi cultivă fiecare virtutea proprie, tot prin el statul se menţine în bună ordine iar în cetatea în linişte, după cum învaţă Sfântul Vasile cel Mare. De aici se înţelege că toată suflarea, tot ansamblul acestei lumi sensibile în al cărei centru este omul, inclusiv cosmosul, profită de curăţirea omului, şi că văzduhul însuşi devine oarecum mai pur în timpul Postului Mare.

            Desigur, fără post, adică fără participarea trupului la efortul convertirii şi întoarcerii lui lăuntrice din timpul celor 40 de zile, metanoia sau pocăinţa nu este în deplinătatea ei. Troparul întâi al utreniei de Marţi din prima săptămână a Postului Mare spune: Trezeşte-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăinţă fierbinte să scapi de foc şi cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veşmântul cel dumnezeiesc. Aceştia sunt paşii către reuşită. Şi prin apăsarea trupului cu foame, vine în suflet Viaţa, adică Hristos. De aceea, fără post nu există viaţă duhovnicească, ci există doar probleme.

            Dar, de ce postim? Postul Mare a fost rânduit cu un scop, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, ca să avem un timp în care să ne curăţim de păcatele noastre şi astfel să ne apropiem de Sfintele Taine. Din acest motiv a fost rânduit Postul Mare, din acest motiv facem atâtea zile rugăciune, întruniri, convorbiri, învăţături, pentru ca să ne curăţim prin fiecare din aceste mijloace de toate păcatele săvârşite peste an şi să participăm cu evlavie la Jertfa fără de sânge. Iar curăţirea prin post este doctoria care îngrijeşte de sănătatea noastră. Să nu ne lipsim de această binecuvântare, de această mulţumire. Pe toate să le facem de dragul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care ne vede şi ne va răsplăti, căci El Însuşi zice: Fericiţi cei care flămânziţi acum, deoarece Dumnezeu vă va sătura. Şi primul lucru pe care îl va face va fi să te absolve sau să te ierte de păcate.

            Postul Mare este, înainte de toate, vremea pocăinţei, deoarece căinţa este atât de intim unită cu postul şi asceza, încât atunci când spunem că este vremea pocăinţei, sau vremea înfrânării, a postului, practic ele sunt echivalente. Fără pocăinţă, nicio altă faptă nu poate fi săvârşită căci ea insăşi naşte toate celelalte virtuţi. Aşadar, intrarea în Postul Mare corespunde deschiderii uşilor pocăinţei, care ne deschid nouă din nou intrarea în Raiul ale cărui porţi au fost închise de neascultarea lui Adam şi închid intrarea patimilor în suflet. Sfântul Isaac Sirul spune că pocăinţa este un leac al mântuirii, dăruit cu milostivire de Hristos Doctorul ce tămăduieşte sufletul de rănile pe care i le fac patimile. Dar ea este şi un iad de bunăvoie pe care fiecare trebuie să se sârguiască să şi-l aplice încă de aici, ca un fier încins pe rană pentru a scăpa de arsura fără de sfârşit care îi aşteaptă pe cei ce nu se vor pocăi. Din acest foc se naşte încă din această viaţă focul rugăciunii care mistuie sau arde toate grijile şi legăturile materiale pentru a învia sufletul la o viaţă duhovnicească. Iată că pocăinţa nu are un caracter sumbru, întunecos, ci este o virtute divino-umană, căci devine sinonimă cu învierea şi restaurarea chemării divine a omului, după cum am ascultat şi în cântarea Canonului cel Mare, care spune: Miluieşte-mă pe mine cel ce am păcătuit, Mântuitorule, scoală-mi mintea spre întoarcere, primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc; miluieşte-mă pe mine cel ce Te strig: Greşit-am Ţie, mântuieşte-mă! Neleguit-am, miluieşte-mă!

            Poate fi postul un tratament, atât duhovnicesc, cât şi trupesc? Desigur. Cunoaştem cu toţii că postul este o perioadă de abstinenţă la toate produsele alimentare, dacă vorbim de ajunare sau postul negru, sau doar la anumite alimente, dacă este vorba de postul obişnuit. Cele mai recente studii laice, publicate chiar şi la noi în ţară, arată că postul poate face minuni pentru sănătate. Astfel, aprofundând un pic partea trupească, postul produce un proces normal de eliminare sau neutralizare a toxinelor prin colon, ficat, rinichi, plămâni, ganglioni limfatici şi piele din organism. De asemenea, postul stimuleaza procesele de vindecare din organism. De exemplu, animalele atunci când sunt rănite, nu mănâncă. Şi noi, oamenii, ne pierdem apetitul când suntem bolnavi. Senzaţia de foame dispare. Drept urmare, în timpul nemâncării (şi acesta un post impus de boală) are loc o redirecţionare a energiei pentru activarea sistemului imunitar. Un alt aspect pe care îl mai aduce postul, pentru cei care pun preţ puţin mai mult pe cele din afară decât pentru cele dinlăuntru, studiile arată că postul are avantajul sentimentului de întinerire, contribuind la prelungirea vieţii. Cunoscând acum şi aceste aspecte mai lumeşti ale postirii vine, desigur, conluzia: dacă pentru boala trupească postim voit sau nevoit, cu atât mai mult ar trebui să postim pentru suflet, care din pricina păcatelor şi a patimilor, se îmbolnăveşte. Iar vindecarea o aduce postul şi ascultarea de Dumnezeu.

            Postul mai aduce o binecuvântare, sau mai exact, pune în practică mai mult mărturisirea, sau spovedania, deoarece postul aduce cea mai potrivită perioadă pentru căinţă şi mărturisire. Pregătirea pentru spovedanie necesită o analiză profundă a faptelor noastre, însă spovedania în zilele noastre nu mai este întâlnirea cu Dumnezeu, căruia I-am greşit şi la care ne întoarcem, ci nu este altceva decât experienţa nefericirii şi a eşecului. De ce? Plecăm de la următoarea premisă: Cum i-a contact omul cu lumea din jur? Prin imagini, prin vedere. Imaginile stimulează simţurile omeneşti, adică intră prin ochi în creier, şi creierul înţelege ce sunt ele. Şi când înţelege ce sunt imaginile respective, creierul îşi formează păreri. Şi atunci, omul după ce vede imaginile, are păreri. Atunci când este foarte convins de părerile sale, le transformă în teorii, şi lucrează cu ele, operează cu aceste teorii, dar care sunt creaţia minţii sale rănită de păcat şi care este depozitarul multor patimi. Şi teoriile duc, în mod inevitabil, la regrete. Şi atunci, ce este regretul? Este părerea minţii mele căzute despre ce am făcut eu rău. Şî regretul este un sentiment care ţâşneşte, care roade, care este o durere. Şi-atunci, când sunt aşa, vreau să scap de această durere, şi merg la spovedanie. Şi atunci, spovedesc regretele. Ei, bine, în acest discurs, unde este numele lui Hristos? Unde este Dumnezeu? Nu este! Spovedim regretele ca să scăpăm de viermele care ne roade conştiinţa că nu suntem chiar bine. Ego-ul creştinilor este chiar bucuros că este ortodox, deoarece îi mai iau din povară, că îl mai spăl, pe acest ego al creştinilor. Dar, aceasta nu este pocăinţă! Nu este întoarcerea minţii! Ne rugăm ca să ni se restabilească imaginea de sine, să redevenim minunaţi. Dar, în final, n-am fost niciodată aşa. E doar un efort de durată fără sens care duce la îmbolnăvire. Şi-atunci, postul vine prin nemâncare să subţieze mintea, şi toate teoriile mele să le dea puţin peste cap, să nu mă mai facă să fiu depozitarul a multor regrete. Căci, iată ce spune Sfântul Ioan Scărarul: Pocăinţa, fără jertfe şi cheltuieli, poate să împace şi să milostivească pe Dumnezeu. Pocăinţa a oprit jertfa sângeroasă, aducând jertfa conştiinţei. Ea nu mai caută ied, ci mărturisire. Nu ai turturea de jertfă, tu, cel ce ai păcătuit? Suspină, şi mai presus de turturea îţi socoteşte ţie aceasta. Nu ai pasăre, lăcrimează, şi în loc de jertfă ţi se va socoti ţie. Nu ai porumbel, vesteşte-ţi păcatele tale lui Dumnezeu şi îţi vor fi ţie ardere de tot. Dacă te vei ruga, ca pe un viţel de jertfă va primi Dumnezeu rugăciunea ta. O! Cât de mare este pocăinţa, că una fiind, pe toate le poate. Dar, nu se vorbeşte nicăieri de regret! Ci de pocăinţă. Spune Sfântul Efrem Sirul: Căinţa omului este praznicul lui Dumnezeu. Iar Sfântul Isaac Sirul, în Cuvânt pentru nevoinţă, 34 spune: Până nu dobândeşte smerenie, omul nu i-a plată pentru ostenelile sale. Răsplata pentru om este pentru smerenie. Nu e pentru fapte. Tot aşa, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Rău este să păcătuieşti, dar tot ai scăpare. Pe când, să păcătuieşti şi să nu recunoşti că păcătuieşti, atunci eşti pierdut. Isihie Sinaitul, spune: Blestemata uitare se opune atenţiei, ca apa focului şi în toată vremea o războieşte cu putere. Blestemata uitare! Şi zice iar, în Filocalia 4: Precum zăpada nu naşte flăcări sau apa foc şi spinul smochine, aşa nu va fi liberă mintea omului de gânduri rele, de cuvinte rele şi de fapte diavoleşti, dacă nu şi-a curăţit mintea şi inima cu trezvia atenţiei şi cu rugăciunea. Şi acesta este postul: trezvia inimii, a atenţiei şi rugăciunea. Aşa se vindecă nebunia minţii. Să facem aşadar o mărturisire cu pocăinţă, pentru punerea începutului bun în viaţa.

            Sfântul Paisie Aghioritul, învaţă că: Omul fără smerenie, şi dacă trăieşte lângă Hristos, tot nu are linişte. Greşteşte şi dă vina pe Hristos. Asta ce înseamnă? Dacă nu pui smerenie în lucrarea ta, mică sau mare, nu are nici un sens. Prin smerenie primim harul lui Dumnezeu care trebuie să vină pentru a ne îndepărta de omul vechi, ca să ne facem oameni ai lui Hristos. Altădată, un frate a zis lui Avva Antonie: Roagă-te pentru mine. Zice lui Bătrânul: Nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu dacă nu te vei milui tu însuţi şi nu te vei ruga lui Dumnezeu. Iarăşi zis-a Avva Antonie: Cel ce bate bucata de fier, întâi socoteşte cu mintea ce să facă: seceră, cuţit sau topor. Aşa şi noi: trebuie să socotim care faptă bună lucrăm ca să nu ne ostenim în deşert. Adică, mulţi încep multe lucrări şi nu termină niciuna. Şi asta este: postul acesta trebuie să ne dăm seama. Îmi aleg o lucrare duhovnicească şi zic asta non-stop. Avva Daniil din Schit, de pe 7 iunie, zice: Călătoreau odată avva Daniil şi avva Amoi. Şi zice avva Amoi: Oare când vom şedea şi noi la chilie, părinte? Răspuns-a lui avva Daniil: Cine-L ia de la noi pe Dumnezeu acum? Dumnezeu este chilie şi iarăşi Dumnezeu este afară de chilie. Trebuie să înţelegem că este necesar să avem conştiinţa prezenţei permanente a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi astfel, lucrarea noastră va fi una plină de harul vindecării a bolii, a singurătăţii şi a deznădejdii. Pentru că trei, zice Sfântul Ioan Scărarul, trei sunt patimile care ne războiesc: iubirea de plăcere, iubirea de argint şi iubirea de putere. Arme împotriva iubirii de plăcere sunt postul şi milostenia. Arma împotriva iubirii de argint este milostenia. Armă împotriva iubirii de putere, anonimatul. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: Mintea care zăboveşte într-un lucru supus simţurilor, are cu siguranţă o patimă faţă de acel lucru, cum ar fi o poftă, sau o întristare, sau o mânie, sau o ţinere de minte a răului de care noi trebuie să ne vindecăm, adică dacă rămâne în mine un lucru pe care nu pot să îl scot, o lucrare nefolositoare. Şi atunci Evagrie Ponticul spune: Iar toate acestea trebuie împletite la vremea şi după măsurile potrivite, fiindcă cele făcute fără de măsură şi la timp nepotrivit, durează puţin. Iar cele care durează puţin sunt mai degrabă vătămătoare şi nu folositoare. Şi cum procedăm spre îndreptare? Ne spune Sfântul Vasile cel Mare: Ca să înceapă o viaţă noua, trebuie ca mai întâi să se termine cea veche. Iar Sfântul Teognost zice: Nu vom fi pedepsiţi în veacul viitor pentru că am păcătuit, nici nu vom fi osândiţi pentru aceasta, de vreme ce am primit o fire nestatornică şi schimbătoare, ci pentru că după ce am păcătuit, nu ne-am pocăit. Vom fi pedepsiţi că după ce am păcătuit nu ne-am întors către Domnul de la calea cea rea, deşi am primit putere şi vreme de pocăinţă, aşa încât să arătăm că dumnezeirea este bună, şi nu dimpotrivă pătimaşă ca una care ne pedepseşte şi se mânie. Exact ca acelaşi lucru când noi greşim şi dăm vina pe Dumnezeu. Dar Hristos ne iartă, dacă ne căim, şi nu doar ne iartă, ci şi uită greşeala noastră. Ascultaţi ce spune psalmistul David: Dacă tu îţi aminteşti păcatele, cine va putea trăi? Dumnezeu nu este ca noi, nu spune: „Pot ierta, dar nu pot uita!”. El iartă şi uită, pentru că păstrează despre noi amintirea iubirii Sale nesfârşite pentru noi, care şterge reamintirea păcatelor. Atât de mare este iubirea Lui pentru noi încât, poate părea paradoxal, El se simte vinovat faţă de noi, întrebându-Se: „Ce Am greşit? Ce trebuie Să fac?” Iată cum El, Dumnezeu, vine primul în împăcarea noastră. Omul însă, slab şi neputincios, nu poate înţelege prea uşor această manifestare de neegalat a iubirii lui Dumnezeu, deoarece păcatul îl face să nu mai ia în seamă valoarea sa ca om şi să aibă o viziune pesimistă asupra vieţii sale. Şi aşa se naşte starea de tristeţe şi de descurajare, care duce până la deznădejde. Care este soluţia în acest caz? Întâlnirea cu duhovnicul în cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei unde găseşte prilej ca să rupă tăcerea şi să iasă din însingurarea lui bolnăvicioasă, care nu face decât să-i sporească răul. Şi vorbind despre ceea ce îl tulbură, el dă pe faţă boala care îl macină pe dinăuntru. Mărturisindu-şi bolile sufleteşţi, omul le scoate afară din sufletul său, le priveşte ca străine şi se leapădă de ele, rupând legăturile prin care era ţinut de ele. Astfel, prin iertarea păcatelor, omul este împăcat şi unit cu Biserica cea sfântă a lui Hristos şi înţelege pe deplin marea Sa dragoste de oameni.

            Iată, cuvântul de astăzi se doreşte să fie nu o analiză obositoare, ci o încercare în a ţine poruncile lui Hristos în viaţa noastră. Şi încercând să ţinem poruncile, „eu”-l nostru cel vechi, cu toate patimile şi păcatele sale, se dezvăluie sau iese la suprafaţă. Şi atunci, ne străduim să ne tămăduim prin intermediul învăţăturilor empirice, bazate pe experienţă, a Sfinţilor Părinţi, relatate în Filocalie şi în alte manuale de conduită morală şi duhovnicească, înaintând statornic spre vindecare. Iar tratamentul pe care îl propunem este vindecarea concentrată asupra minţii, nu ca raţiune, ca gândire, ci ca ochi ai sufletului, căci mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. Şi omul bolnav sufleteşte este omul plin de patimi, stăpânit de gânduri şi dacă vrea să se vindece, trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea prin: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor sau duhovnicesc şi, cea mai potrivită metodă pentru reînvierea minţii o reprezintă nevoinţa. Noi, oamenii de azi simţim foarte mult nebunia pierzătoare a gândurilor. Suferim deoarece ne cultivăm puternic raţiunea, îndestulându-ne toate simţurile şi primind de dimineaţa până seara imaginile aduse de ele. Auzim de la mulţi oameni de astăzi: „Mă chinuie gândurile”. Gândurile ne fac nervoşi, ne înlătură somnul, ne strică legăturile cu alte persoane şi chiar cauzează anomalii fizice. De aceea este necesar de o trudă istovitoare pentru a scăpa de gânduri. Întreaga metodă isihastă despre trezvie sau atenţia ca nici un gând necurat să nu ne rămână în suflet, liniştirea şi rugăciunea inimii: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa ne ajută cu adevărat să ne eliberăm de tirania gândurilor.

            Aşadar, iubiţi credincioşi, să nu întrerupem sau să slăbim comunicarea și comuniunea cu Dumnezeu prin postire adâncă, sinceră şi liberă, cu semenii noştri prin într-ajutorare, pentru a nu sărăci duhovnicește. Să mai reţinem că Hristos nu vrea să ne facă virtuoşi fără să vrem şi noi, şi fără să depunem un minim efort. Să ne trezim, să ne cercetăm sinele şi să ne dăm pe faţă, curăţindu-ne şi căindu-ne, putând fi candidaţi la sfinţenie, propovăduind iubirea Lui și spunând cât bine ne-a făcut nouă binecuvântarea lui Dumnezeu, spre slava Sfintei Treimi, bucuria Bisericii, a îngerilor şi a sfinţilor și spre a noastră mântuire. Amin!