Autocompătimire

Când ajungem să fim copleșiți de gânduri și situații, prima reacție pe care o are omul este autocompătimirea. Dar aceasta nu înseamnă să te minți singur și nici lene sau slăbiciune, ci înseamnă să te privești din exterior, dintr-o vastă și cuprinzătoare perspectivă, care nu neagă realitatea. Astfel nu căutăm îndreptățirea prin autocompătimire, ci descoperirea neputinței care ne muncește și macină ca o rugină binele din interior. Pe aceasta să o vindecăm, întâi prin recunoaștere, apoi prin efort duhovnicesc, ajutându-ne astfel să mergem mai departe în cea mai bună formă. Să fim noi înșine, așa cum suntem, decât o versiune inferioară a noastră, care se zbate cu disperare să fie ceea ce nu este.