Miroforele: femei pline de credință, curaj şi iubire pentru Hristos

... Și după ce a trecut ziua sâmbetei, ... au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă ...

           Duminica a treia după Sfintele Paşti este numită şi Duminica Femeilor Mironosiţe sau Mirofore, şi se face pomenirea femeilor purtătoare de miruri de mare preţ, care s-au dus să ungă trupul Mântuitorului în ziua Învierii Sale din morţi. Tot în această duminică se face pomenire de Iosif cel cu bun chip sau de neam nobil și de Nicodim care au fost martori ai îngropării Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Această duminică are o semnificație deosebită și pentru că ea ne arată că în Biserică învățăm credința vie nu numai din învățătura Sfinților Apostoli care este fundamentală pentru toți, ci învățăm și din pilda vieții sfinților. De aceea, în Biserică, pe lângă Sfânta Evanghelie și Scrierile Apostolilor mai citim și Viețile Sfinților. Sfintele femei mirofore din Evanghelia după Sfinții Marcu și Matei sunt mari dascăli ai Bisericii, nu atât prin învățătura lor teologică, întrucât ea nu putea fi diferită de cea a Apostolilor, cât prin modul lor de a fi și de a făptui, prin modul lor de a exprima legătura lor de credință și curaj, de smerenie și prețuire față de Mântuitorul Cel înviat din morți.

           Perioada pascală se împarte în două: primele două Duminici sunt o prelungire a Paştilor, iar celelalte trei o pregătire pentru Cincizecime. Această Duminică a III-a după Sfintele Paşti are însă o particularitate, în care pericopa face legătura între îngroparea şi Învierea Domnului. Este un caz unic, căci în toate tradiţiile liturgice se deosebeşte cu grijă ceea ce ţine de Patimi şi ceea ce ţine de Învierea lui Hristos. Ori, ceea ce uneşte cele două pasaje este cinstirea adusă unui mort, sub formă de miruri. Dar, înainte de a intra în conţinut, să privim în paralel cele patru Evanghelii. În cele trei Evanghelii Sinoptice Matei, Marcu şi Luca, găsim îngroparea lui Hristos, dar de către Iosif singur, fără a pomeni mirurile, iar sfintele femei care purtau miruri sunt trei, deşi Luca vorbeşte doar de femei, fără a le numi. Sfântul Ioan aduce în plus o informaţie preţioasă: el vorbeşte despre Nicodim şi Iosif, ca şi despre giulgiuri şi miruri. Dar în ce le priveşte pe femei, nu vorbeşte decât despre Maria Magdalena, singura căreia i se arată Hristos. Mirurile sunt subînţelese, dar nu se pomeneşte despre ele.

           Venind seara zilei în care Domnul a fost răstignit, adică seara Vinerii Mari, cum era pregătirea, adică ajunul sabbatului, am intrat în ceasul al nouălea, ora 15, şi cel de‑al 12‑lea, ora 18. După ceasul al 12‑lea, vom intra deja în sabbat, pentru că ziua biblică şi liturgică începe seara. Ştim de la Sfântul Ioan că iudeii veniseră să ceară lui Pilat ca cei răstigniţi să fie omorâţi, iar trupurile lor să fie ridicate. Sabbatul era atât de sfânt că nu se putea concepe ca un trup de osândit la moarte să rămână pe locul lui pe cruce în vederea tuturor. Pe de o parte exista un blestem asupra celor răstigniţi, căci trupul unui om osândit la pedeapsa capitală nu putea fi lăsat în timpul nopţii, ci trebuia îngropat în aceeaşi zi, căci un spânzurat pe lemn este un blestem al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, sabbatul reprezenta unirea cu Dumnezeu şi deci Împărăţia lui Dumnezeu, unde moartea nu avea loc.

           Iosif din Arimateea se grăbeşte astfel să afle pe Pilat şi să‑i ceară trupul lui Iisus, pentru a o lua înaintea iudeilor, care L‑ar fi aruncat poate la gunoiul unei gropi comune. Se grăbeşte şi pentru că se apropia începutul sabatului şi după aceea nu se mai putea lucra: aşadar mai rămăsese puţin timp pentru a pune în mormânt pe Domnul. Iosif este un personaj important, bogat, sfetnic, adică membru al Sinedriului, de fel din Arimateea, o localitate la aproximativ 30 de km de Ierusalim. Acest demnitar e drept şi bun, ca urmare este numit cel cu bun chip, cu bun chip prin rangul său social, şi mai ales prin inima şi purtarea sa. Iosif are o particularitate: este ucenic al lui Iisus, în ascuns. Acest lucru ne spune că şi printre oamenii de vază, printre cei de seamă, erau drepţi care recunoşteau în Iisus pe Mesia. Dar presiunea mediului era atât de mare, încât erau obligaţi să facă aceasta în ascuns. Iosif nu putea face mai mult decât să se abţină de la orice act sau cuvânt ostil lui Iisus. Dar este un om curajos care merge cu îndrăzneală la Pilat pentru a‑i cere trupul lui Hristos. Şi era într‑adevăr nevoie de îndrăzneală! A face aceasta însemna a se descoperi şi a risca excluderea din Sinedriu şi din societatea evreiască. O faptă cu atât mai frumoasă cu cât, Iisus fiind mort, totul putea părea pierdut. Însă, fără îndoială, Iosif cel cu bun nume a fost călăuzit de Duhul Sfânt. El făcea parte dintre cei câţiva drepţi ai Vechiului Legământ asupra cărora s‑a odihnit Duhul Sfânt. Era misiunea sa să pună pe Hristos în groapă după cuviinţă, pentru ca trupul Său să nu fie necinstit.

           Pilat este mirat că Iisus murise deja. O neruşinare acest deja, întrucât el a osândit un nevinovat, care a murit încet, prin sufocare, timp de 6 ore, de la ceasul al 3‑lea la ceasul al 9‑lea! Hristos a murit astfel pentru că părinţii noştri Adam şi Eva, făpturi ale zilei celei de‑a 6‑a, s‑au închis în numărul 6, fixaţi asupra lor înşişi, şi au refuzat cu încăpăţânare să treacă la 7, adică să se unească cu Dumnezeu. A murit prin sufocare, pentru că părinţii noştri pierduseră Duhul Sfânt, suflarea dumnezeiască. Ne‑a izbăvit de acest blestem şi ne dă înapoi suflarea de viaţă. Pilat se asigură chemând pe sutaşul care‑L păzise şi care îi confirmă cum un soldat a străpuns inima osânditului cu lancea sa. Atunci îi dă lui Iosif trupul lui Iisus. Acesta din urmă se grăbeşte să se întoarcă la Calvarium, la Golgota, la locul durerii, unde Adam a fost îngropat, iar Hristos răstignit ca să-l mântuiască pe acesta, luându-i locul în moarte pentru a-l putea învia. Dar Iosif nu e singur. Sfântul Ioan ne arată că Nicodim îl însoţeşte. Nicodim este un fariseu, dascăl al Legii, probabil şi el membru al Sinedriului, care venise noaptea să‑L vadă pe Hristos pentru a‑L întreba despre cea de‑a doua naştere, din apă şi din duh, iar Domnul îl iniţiase în tainele mântuirii.

           Iosif a adus un giulgiu nou, năframă şi legături, pe când Nicodim aducea o cantitate mare de miresme, ca la 100 de livre de amestec de smirnă şi aloe. Livra romană cântărea 327 grame, iar 100 livre însumau 32.70 kg. Iată, erau nevoie de aproximativ 30 de kg. pentru a îmbălsăma un trup în toată firea, şi costa o avere. O livră costa 100 de dinari din argint, iar 100 livre valorau 10 mii de dinari. Hristos a fost vândut de Iuda pentru 30 de dinari, adică o sumă de nimic. Maria a turnat pe capul şi picioarele lui Iisus mir în valoare de 300 de dinari, ceea ce dă măsură iubirii ei pentru Domnul. Dar cei 10 mii de dinari pe care i-au cheltuit Nicodim şi Iosif pentru a-l înmormânta reprezintă mult mai mult. Moartea Domnului este de nepreţuit, căci de la ea va izvorî viaţa veşnică pentru tot neamul omenesc. Aici este legătura între cele două părţi ale acestei Evanghelii, căci Sfintele Femei vor aduce şi ele miresme.

           Mirul sau smirna este un balsam de mare preţ făcut dintr‑o răşina roşie a unui arbust din Arabia şi este folosit de iudei pentru parfumurile de nuntă şi înmormântare. Aloea este un parfum extras dintr‑un lemn de preţ din Orient: este aproape întotdeauna amestecat cu un alt parfum, ca smirna. Se ungeau trupurile celor morţi cu aceste miresme pentru a le cinsti şi a evita putrezirea, şi mai ales mirosul ei. Era un fel de îmbălsămare, practică rezervată în principiu claselor aristocratice, şi mai ales marilor preoţi. Putem să remarcăm că Hristos a fost omorât ca un răufăcător şi ca un rob, dar a fost îngropat ca un mare preot. E de la sine înţeles că, în ceea ce‑L priveşte pe Hristos, era o prorocie a faptului că a fost străin de putrezire, şi prin urmare a Învierii Sale.

           Iosif şi Nicodim coboară pe Domnul pe de Cruce. Femeile nu intervin, ci privesc, pentru că este o treabă bărbătească, grea şi istovitoare: trupul unui om în toată firea este greu. Cei doi scot cuiele, coboară trupul lui Iisus, pun pe chipul Său o năframă şi îl înfăşoară întreg într‑un giulgiu, înmiresmându‑l în acelaşi timp cu miruri. Trupul Domnului aduce deci aminte de pruncul Iisus culcat în iesle şi înfăşat în scutece. Aceste giulgiuri care pecetluiesc trupul lui Hristos mort simbolizează omul întemniţat în păcat şi în moarte. Apoi duc preasfântul trup mort al Dumnezeului‑Om într‑un mormânt nou, pentru că mai era puţin timp înainte de începutul sabatului. Şi, aproape de Golgota, Sfântul Ioan ne spune că era o grădină. Trebuie să ne amintim că execuţiile se ţineau în afara zidurilor, iar în această grădină, Sfântul Ioan ne spune că era un mormânt nou. Sfântul Duh, într‑adevăr, arătase lui Iosif Arimateeanul să sape un mormânt pentru îngroparea lui Hristos. Aceste morminte erau mici grote săpate în stâncă, unde se găseau firide pentru depunerea trupurilor: se intra printr‑o uşă scundă şi erau închise cu o piatră mare, rotundă, care se trăgea deasupra. Ca şi la Crăciun, oamenii l‑au respins pe Hristos, dar cosmosul L‑a primit: peştera de la Crăciun era vestirea mormântului lui Hristos. Acest mormânt este nou, nu adăpostise până atunci niciun mort, pentru că de fapt nu era menit să fie sălaş al morţii, ci izvor al vieţii: în şi din acest mormânt Domnul va înnoi toată făptura. Să ne minunăm cu toţii: Hristos a murit şi a fost îngropat în mormânt, în mormântul în care au fost îngropaţi strămoşii, moşii, bunicii sau părinţii noştri, acolo unde vom fi şi noi îngropaţi. S-a îngropat Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. A intrat în mormânt pentru a învinge moartea cu moartea Sa, dăruindu-ne viaţa cea veşnică. Şi sfintele femei privesc cu atenţie unde a fost pus trupul Domnului. Apoi este sabbatul, pe care îl respectă cu sfinţenie.

           Am ajuns la partea a doua a Evangheliei, când foarte de dimineaţă, în zorii zilei de Duminică, în jurul orei 5, sfintele femei se îndreaptă către mormânt cu miruri. Aceste trei femei se trezesc dis de dimineaţă, de cu noapte chiar, pentru a merge la căpătâiul unui mort! Aceste trei femei iubesc un om care a murit. Au o asemenea iubire pentru Mesia, că îl iubesc şi dincolo de moarte. În ciuda acestei morţi groaznice şi umilitoare, de rob, ele cred că Iisus este şi rămâne Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Nu pot, desigur, să-şi închipuie că a înviat, pentru că aceasta ar depăşi orice înţelegere, dar au intuiţia că totul nu se poate termina aici, cu moartea Învăţătorului cel mult iubit. Şi astfel se duc la Mormânt să aducă miresme pentru a unge trupul lui Iisus. Nu există gest mai plin de iubire decât a dărui mir: este un act gratuit de iubire. Iar mirul este aici prezenţa negrăită a Duhului Sfânt, Dătătorul de viaţă. A veni să îmbălsămeze trupul lui Iisus mort este semnul intuiţiei duhovniceşti a acestor femei: El nu poate să rămână zăcând în moarte, ci va trăi. Ele fac deci o faptă de iubire gratuită pentru Dumnezeu.

           Este vorba despre Maria din Magdala, care fusese îndrăcită şi pe care Domnul o izbăvise, Maria, mama lui Iacov şi Iosie, şi de Maria-Salomeea, mama lui Iacov cel Mare şi a lui Ioan, soţia lui Zevedeu. Aceste trei femei îşi merită numele de Maria, care înseamnă iubitoarea luminii, căci sunt extraordinare: sunt curajoase, urmând pe Învăţătorul tot timpul Patimii Sale, şi nu ştiu cum vor putea trece de paza lui Pilat ce însuma 16 soldaţi; sunt ascultătoare, respectând sabbatul, în ciuda iubirii imense pe care o au pentru Învăţătorul lor; sunt încrezătoare lăsându-se în voia lui Dumnezeu cu o credinţă nezdruncinată, căci merg la Mormânt chiar dacă nu ştiu de vor putea intra pentru a unge trupul Domnului, şi mai ales sunt iubitoare. Hristos va răspunde fără a întârzia acestei iubiri arzătoare, căci ele vor fi primele care-L vor vedea înviat. Ce dar sublim din partea Stăpânului!

           Pe când Apostolii se ascund în Foişor, de teama evreilor, ele fac cinste neamului omenesc. Sosesc la mormântul de pe care piatra a fost dată la o parte, văd pe Serafimul care le vesteşte Învierea lui Hristos şi le dă un mesaj pentru Apostoli. Dar sunt atât de emoţionate că nu pot vorbi: este prea frumos. Îngerul Domnului prăvălise piatra ca să arate că mormântul era gol: veniţi de vedeţi. Ele sunt martorii înverii pentru întreaga omenire, pentru întregul univers. Hristos a ieşit din mormântul pecetluit pentru că a Înviat cu trupul slavei Sale, acest trup transfigurat care nu mai este supus materiei, nici timpului, nici spaţiului. Iar îngerul adaugă: Să nu vă temeţi. Soldaţii însă sunt îngroziţi, dar îngerul nu-i linişteşte, pentru că ei au ucis pe Fiul Omului, începătorul vieţii. De asemenea, când Hristos le întâlneşte şi Se arată lor, le spune: nu vă temeţi. Cel care are o inimă iubitoare şi credinţă nu are a se teme de nimic, pentru că este sub acoperământul aripilor Sale, ale Celui Atotputernic.

           Iată minunea acestei Evanghelii mixte, care uneşte Patima şi Învierea. În acest ocean de tristeţe care a fost uciderea lui Mesia de către cei pe care i‑a zidit, în această deznădejde absolută, sunt cinci lumini care salvează onoarea neamului omenesc, cei cinci purtători de mir: doi bărbaţi şi trei femei. Miroforă înseamnă purtătoare de mir, ei sunt purtători de miresme pentru Dumnezeu, Mirele ceresc. Asta înseamnă a crede în Învierea lui Hristos, a crede că trupul Său preascump nu poate fi învins de putrejune: a fi plin de iubire pentru Hristos.

           Cele trei Marii vor duce Vestea cea Bună Apostolilor care nu le vor asculta cuvintele pe care le vor socoti născoceli femeieşti şi nu le vor crede. Însă, miroforele sunt pentru toţi creştinii un model şi o pildă duhovnicească ce ne învaţă că trebuie să mergem în întâmpinarea Domnului de îndată ce în viaţa noastră apare o lumină duhovnicească, un răsărit care se arată în mijlocul nopţii, şi să plecăm foarte de dimineaţă, adică fără a întârzia, presupunând însă că ne-am pregătit printr-o sâmbătă, adică o interiorizare. Ne mai învaţă că trebuie să mergem cu bărbăţie către mormânt, care este moartea şi închide în el toate morţile noastre, fără să ne întrebăm cine ne va da la o parte piatra, pentru că Domnul se va îngriji şi că trebuie să fim în stare să facem un act gratuit de iubire pentru Dumnezeu, aşa cum a făcut El însuşi pentru noi. Şi este vorba de o iubire arzătoare, o iubire cu I mare, şi nu de o apropiere intelectuală de Dumnezeu sau de o relaţie interesată. Iată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.

           După cum Sinaxarul Sfintelor Paşti menţionează, doresc să amintesc că Învierea a cunoscut-o întâi Maica lui Dumnezeu, care după cum grăieşte Evanghelia de la Matei, şedea la mormânt împreună cu Maria din Magdala. Dar pentru a nu se arunca îndoială asupra Învierii, din pricina dragostei de mamă pentru Fiul său, de aceea spun Evangheliştii că Domnul S-a arătat întâi Mariei din Magdala. De aceea nu este menţionată în mod clar Maica Domnului, pentru că legătura cu Fiul său este tainică, insă tradiţia ne vorbeşte despre ea, căci Îngerul a strigat către cea plină de har: Curată Fecioară, bucură-te, şi iarăşi zic bucură-te, că Fiul tău a Înviat. Sfântul Simeon Metafrastul, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Epifanie Monahul, precum şi alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, mărturisesc, de asemenea, că cele mai multe minuni care au însoţit Învierea, şi anume: cutremurul şi pogorârea dintr-o dată a îngerului, rostogolirea pietrei, amorţirea străjerilor şi trezirea lor din nou, precum şi întoarcerea unora dintre ei în cetate, au fost văzute de Fecioara Maria, Mama Sa, care a şezut necontenit cu o afecţiune maternă aprinsă şi a stat trează cu duh fierbinte, văzând toate exact aşa cum au fost, până ce n-a văzut de viaţă purtătoarea Înviere. Căci piatra rostogolită şi îngerul şezând pe ea au fost văzute şi de celelalte femei, dar când şi cum s-au lucrat acestea, ele n-au cunoscut deloc, ci numai ea care a şezut acolo a văzut în chip exact. Şi aşa Maica lui Dumnezeu vedea ea însăşi foarte lămurit scularea Fiului, şi a auzit glasul Său dulce şi a crezut toate tainele Proniei Lui, mai întâi pe cele ale Întrupării Sale, iar acum pe cele ale Învierii Lui, şi-i întăreşte despre aceasta pe vestitorii Lui Apostoli, mai mult decât femeile mirofore. Nu numai pentru că a fost Maica preacurată şi sfântă, ci şi pentru că a rămas cu râvnă împreună cu El. Iar după ce a primit înlăuntrul ei cu privirea şi cu ochii Învierea Copilului ei, Născătoarea de Dumnezeu a locuit în casa ucenicului iubit, aşteptând vremea Înălţării lui Hristos.

           Să ne ajute Bunul Dumnezeu să învățăm de la femeile mirofore curajul de a-L căuta pe Hristos, credința puternică în Învierea Lui și bucuria de a ne întâlni cu El în fiecare duminică și sărbătoare, şi să mulţumim tuturor femeilor creștine pentru întreaga lor lucrare săvârșită spre binele poporului român, spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire. Amin!