Dezvăluirea lucrurilor de la sine înţelese sau subînţelese.

                                                           Iar pentru unii care se credeau ca sunt drepţi şi-I dispreţuiau pe ceilalţi, a spus parabola aceasta.

           Evanghelia rostită în Duminica a XXXIII-a după Rusalii, ne prezintă pilda Vameşului şi a fariseului, o parabolă de un plin moment duhovnicesc prin care Hristos ne dezvăluie cugetele dumnezeieşti sau privirea lui Dumnezeu către Om, sau ne dezvăluie lucrurile de la sine înţelese sau subînţelese. O astfel de descoperire nu putea fi făcută de către proroci, ci putea ieşi doar din gura însăşi a lui Dumnezeu. Astfel, Hristos ne arată miezul vieţii duhovniceşti, lăuntrice, dincolo de aparenţe, şi chiar de nu ne-a spus să facem performanţe, ne-a dat în schimb pilda Vameşului şi a fariseului. Această pildă se găseşte numai la Sfântul Apostol Luca, adică la Sfântul Apostol Pavel, pentru care Evanghelistul Luca făcea slujbă de scrib sau scriitor.

           Hristos se află la sfârşitul lucrării sale din Galileea şi curând va începe urcarea către Ierusalim pentru a săvârşi mântuirea lumii, la fel cum şi pentru noi începe timpul Triodului, această perioadă de zece săptămâni cu un timp de rugăciune mai intensă, de ascultare mai atentă a Sfintei Scripturi, de o perioadă de pocăinţă şi de spovedanie aprofundată, de împărtăşire mai deasă cu Hristos Euharistic şi de milostenie arătată celor în nevoi. În prima săptămână a Triodului, care începe cu Duminica  de astăzi a Vameşului şi a fariseului, numită şi săptămâna vestirii, Biserica dă o dispensă totală de la post, cunoscându-se în popor ca săptămână cu harţi, la fel ca în timpul Săptămânii Luminate, a Cincizecimii şi în timpul celor douăsprezece zile dintre Naşterea şi Arătarea Domnului Hristos, mâncând în toate zilele, chiar şi miercurea şi vinerea, brânză, ouă şi mâncăruri din carne, nu însă în semn de bucurie ca în celelalte săptămâni de dispensă sau dezlegare, ci ca o arvună şi o anticipare a scopului ultim: Paştile sau Invierea Domnului. Întorcându-ne la Evanghelia zilei, ne reamintim faptul că Hristos istoriseşte o serie de parabole, între care aceasta a Vameşului şi a fariseului, o pildă impresionantă prin realismul ei şi extrem de aspră pentru evrei (şi nu numai), fiind ca un bici duhovnicesc.

           Se cuvine mai întâi să amintim pentru ce Hristos istoriseşte această pildă către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi. Această remarcă a lui Hristos este foarte potrivită, deoarece încă avem adesea impresia şi sentimentul că suntem buni şi drepţi, ceea ce aduce aproape inevitabil comparaţia cu ceilalţi, care mereu este în avantajul nostru. Să ne amintim de mândria din pricina căreia îngerii din ceruri au căzut, cu precădere de căderea lui Lucifer căruia i s-a părut că Tronul lui Dumnezeu era gol sau neocupat şi a jinduit să şadă pe el sau să fie chiar mai presus ca el, şi atunci când noi vedem în viaţa noastră că Dumnezeu nu mai este stăpânul vieţii noastre, noi ne autonomizăm, devenim următori ai celui căzut. Şi este întotdeauna primejdios, din punct de vedere duhovnicesc, să aibă cineva o părere bună despre sine. Aşadar, să nu uităm că această pildă este rostită de Însuşi Hristos evreilor! Iar noi trebuie să gândim un pic ca ei, să putem să înţelegem contextul.

           Astfel, în lectura Evangheliei de astăzi, ni se prezintă doi oameni care urcă la Templu ca să se roage. Evreii, iubiţilor, aveau două momente foarte importante de rugăciune comună: dimineaţa, la răsăritul zorilor şi seara, în amurg pentru ispăşire sau curăţire. Ce se întâmpla acolo? Se aducea un miel ca jertfa de ardere de tot pentru toate păcatele lui Israel făcute în timpul nopţii la rugăciunea de dimineaţă şi seara pentru toate păcatele săvârşite în timpul zilei. Aşadar, ispăşirea se făcea cu sânge. Astfel, mielul adus ca jertfă era înjunghiat, cu sângele lui era stropit pe vălul Altarului, iar trupul mielului era aşezat pe altarul jertfirii, ca ardere de tot. De acolo, preotul aşeza în cădelniţă cenuşă şi cărbuni încinşi rezultaţi în urma arderii, alături de alte miresme, şi mergea şi tămăia Altarul, iar Domnul primea jertfa de ispăşire. În acest timp în care preotul junghia mielul, poporul se ruga şi acesta este momentul în care şi vameşul şi fariseul se roagă. Aceste două arhetipuri ale omului şi ale creştinului, diametral opuse unul celuilalt s-au întâlnit la rugăciune. Fariseul aparţinea castei celei mai influente ale iudaismului, am putea spune cea a exclusiviştilor; iar vameşul, evreu care colaborează cu autorităţile romane ce încasează pentru ei taxele şi impozitele în avans, din care îşi păstra şi o parte a lor, destul de importantă, era considerat necurat, urât de neamul lui evlavios atât de mult încât nu îi vorbeau, nu îl atingeau şi nu mâncau cu el.

           Eh!, amândoi, iată, fac o faptă bună: urcă la Templu spre a se ruga, adică se ridică duhovniceşte pentru a întâlni pe Dumnezeu prin comuniunea în rugăciune. Însă, odată ajunşi la Templu, pe pardoseala unde călcau numai bărbaţii evrei, atitudinea şi comportamentul lor dinaintea lui Dumnezeu este complet diferită. Fariseul merge în faţă pe dalele templului lui Israel în apropiere de primul văl, la intrarea Sfintei Sfintelor sau a Altarului şi stă în picioare, drept, sigur de el. Se roagă în sine: am putea aproape spune că face un solilocviu sau monolog, că se ascultă pe sine. Cu toate acestea, rugăciunea începe bine: Mulţumesc Ţie Doamne…. Şi acestea sunt chiar cuvinte plăcute lui Dumnezeu. Dar urmarea este îngrozitoare. Îi spune lui Dumnezeu: eu trăiesc într-adevăr bine; ceilalţi sunt răi: sunt hoţi, nedrepţi, desfrânaţi, nu ţin Legea. Iată acest îmbogăţit care este în spatele bisericii şi care se tăvăleşte în desfrâu.... Bine că nu sunt ca dânsul! Eu ţin Legea: sunt un adevărat evreu. Putem să vedem că această rugăciune, care de fapt nu este o rugăciune, arată două păcate grave: pe de o parte arată o judecată de valoare absolută asupra celorlalţi, pe când Dumnezeu este singur Judecător, Dumnezeu singur cunoaşte starea lăuntrică a inimii fiecăruia. Fariseul ia locul lui Dumnezeu şi, pe de altă parte, este mulţumit de sine, întors asupra lui însuşi, admirându-se pe sine. Nu se aseamănă lui Dumnezeu, care nu este întors înspre Sine. În Dumnezeu este o permanentă kenoză sau deşertare, golire ori smerire care îngăduie creaţia şi darul Său către altcineva decât către Sine. Dacă Dumnezeu ar fi mulţumit de Sine, creaţia nu ar exista. Astfel, Dumnezeu îşi retrage slava Sa pentru ca noi, creaţia, să putem exista. El este mereu întru şi dăruieşte totul fără a aştepta nimic. În fond, cel mai mare păcat al Fariseului este că nu are nevoie de Dumnezeu. Astfel, discursul său lăuntric nu este o rugăciune, ci mai degrabă o autoexcludere de la Dumnezeu.

           Vameşul face exact invers. Nu are curaj să înainteze, stă la intrarea în Templu, nu îndrăzneşte nici măcar să ridice ochii la Cer, adică la Dumnezeu, şi se uită în jos, în pământ, lovindu-şi pieptul – ceea ce în Antichitate era semn de doliu – şi spune o rugăciune minunată: Doamne, miluieşte pre mine păcătosul, cuvinte care alcătuiesc practic Rugăciunea lui Iisus. Acest om a găsit o comoară: pocăinţa. Are o nesfârşită nevoie de Dumnezeu. Această rugăciune minunată, duhovnicească, este exprimată: iese din inima sa şi este rostită de buzele sale. Este adresată lui Dumnezeu: vameşul vorbeşte cu adevărat lui Dumnezeu. Aici Hristos rosteşte un cuvânt înfiorător: Vameşul, şi nu Fariseul, este îndreptăţit, iertat, pentru că a intrat prin poarta cea strâmtă, care este pocăinţa. Ce lovitură pentru evreii care ascultau! Căci Fariseii treceau drept oameni religioşi şi evlavioşi, modele de viaţă şi exemple de urmat în societate, pe când vameşii erau urâţi, consideraţi necuraţi. Domnul a ales dinadins un exemplu extrem pentru a zgudui sufletele, pentru a provoca o adevărată întoarcere a valorilor. Cu toate acestea pilda Sa nu este atât de departe de realitate, căci vedem în Evanghelie mulţi farisei mulţumiţi şi siguri de ei înşişi, care Îl atacă pe Hristos, şi câţiva vameşi care se convertesc, cum este Zaheu vameşul, sau poate chiar Matei, care era un perceptor pe nume Levi, chemat de Hristos.

           Adâncind un pic evenimentele lămurite atât de limpede în Evanghelie, ni se dezvăluie că greutatea nu cade pe fariseu şi necredinţa lui, nici pe vameş şi pocăinţa sa, ci pe jertfă, adică pe Hristos. Personajul principal dar nevăzut şi nerostit este Mielul, care Se aduce pe Sine Jertfă, după cum Sf. Proroc Ioan Botezătorul spune: Iată Mielul lui Dumnezeu. Fără sacrificiu, fără jertfa sau umilinţa morţii nu există o viaţă nouă, ci doar reanimări şi resuscitări flatante pentru noi înşine. Nu există decât o rugăciune făţarnică, căci omul se roagă la sinele lui, la planurile lui, la mamona lui, adică la lucrurile care îl stăpânesc. Să fim cu băgare de seamă însă, căci Dumnezeu nu amăgeşte pe nimeni şi nici nu se lasă amăgit, după cum învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul. De aceea spune Hristos la final că vameşul s-a întors mai folosit, deoarece prin jertfa de tot a mielului Dumnezeu S-a împăcat cu poporul şi cu vameşul, iar fariseul nu, că nu era lângă El, nu se rugă către El, ci către sinele său. Doar în rugăciunea adevărată, credinciosul preamărește mai întâi pe Dumnezeu pentru binefacerile Sale și Îi mulțumește cu smerenie pentru ajutorul primit de la El în săvârșirea faptelor bune și înnoirea vieții duhovnicești. Numai rugăciunea săvârșită întru smerenie ne ajută să fim cu adevărat realiști, pentru că în rugăciunea smerită vedem nu numai ceea ce am realizat bine, ci și cât de mult mai este de făcut. Smerenia îl face pe om sincer și recunoscător, pentru că prin smerenie omul vede nu doar binele săvârșit până la un moment dat, ci vede și pe Cel ce îl ajută să facă binele, adică pe Dumnezeu, Care a spus fără Mine nu puteți face nimic, adică nimic bun. Şi astfel, cuvântul Lui oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa este cu adevărat un cuvânt dumnezeiesc, un loghion, o lege duhovnicească.

           Există şi pentru fariseu o şansă de îndreptare, luând aminte la partea fariseică din fiecare dintre noi, şi aceasta este suferinţa. Suferinţa este singura care taie legătura din lucrurile care ne stăpânesc: pofte, păcate şi patimi care ne înrobesc. Fariseul n-a greşit în discursul lui: dădea zecuială din izmă şi ierburi aromate, postea mai mult decât Legea îi cerea, căci Moise postea o dată pe an, iar el de două ori pe săptămână, nu avea de ce să spună: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, sau după cum textul Septuagintei exprimă într-un mod mai autentic rugăciunea vameşului: Dumnezeule, ispăşire fă-mi-te mie, păcătosului, pentru că era ceasul ispăşirii poporului, adică Mielule, să arzi şi pentru mine. Nu avea de ce să se ispăşească, căci împlinea Legea. Însă Legea pe care o mărturiseşte fariseul, o idolatrizează, o face scop: e ca şi cum te duci din Constanţa spre Bucureşti cu trenul, dar când ajungi în Gara de Nord, tu nu mai vrei să cobori, trenul devenind idol, scop, şi nu destinaţia. Fariseul idolatriza Legea care era doar un mijloc de a ajunge la Dumnezeu Savaot. Şi era mulţumit doar că o împlinea, chiar dacă făcea peste măsura cererii ei. Şi noi postim, dar postim pentru Dumnezeu şi nu pentru Lege, postim pentru a ne curăţi. Nu postim nici pentru căsătorie, nici pentru carieră, nici pentru altceva. Postim pentru Dumnezeu. Şi postind aşa, le vom primi pe toate ca din mâna Lui, ca rod al postului. Căci Dumnezeu este o Persoană, nu o energie, noi intrăm în dialog cu o Persoană Care ne iubeşte, dar Care are la rândul Lui o pretenţie de la noi, şi anume să ne mântuiască.

           Pericopa evanghelică a acestei Duminici pune problema dreptăţii, deoarece Hristos vede că unii se credeau drepţi înaintea lui Dumnezeu, după cum am descris mai sus. Cheia înţelegerii este următoarea: cine poate sta drept înaintea lui Dumnezeu? Răspuns: Nimeni. Cine face dreptatea? Mielul, care se junghie şi ridică păcatul lumii pentru viaţa şi mântuirea lumii, cu sângele scurs, făcut scrum, apoi fum întru miros de bună mireasmă duhovnicească şi urcându-Se la Dumnezeu. Aceasta este taina iubirii care arde până la capăt. Iubiţi credincioşi şi credincioase, Acesta este de fapt Hristos, este ceea ce în cuvintele sărace, dar foarte adânci, ale Sf. Cuv. Siluan Athonitul, acest ţaran rus cu două ierni de carte, care îi spunea ucenicului său Sf. Cuv. Sofronie Saharov de la Essex că Dumnezeu este dragostea care nu refuză nimic. Iată măsura dragostei lui Dumnezeu!

           Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca această primă Duminică a perioadei Triodului să fie un început temeinic pentru o rugăciune smerită, care nu exclude, ci cuprinde în ea și rugăciunea pentru semenii noștri, deoarece Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Așadar, mai ales în această perioadă trebuie să ne rugăm mai mult, nu numai pentru noi, ci și pentru sănătatea și mântuirea tuturor oamenilor şi să ne gândim cu precădere la această pildă, mai exact, la întoarcerea în îndreptarea vameşului. Fariseul, nu ştia de ce este acolo, deşi era în comuniune în biserică. Astfel, iubiţilor, vă intreb: noi de ce am venit acum în biserică? Iată, în Altar, S-a jertfit Mielul. În timpul Jertfei, pentru ce m-am rugat? Eu ce am făcut? Am fost vameş sau fariseu? Concluziile cuvântului de astăzi voi le daţi, răspunsurile întrebărilor să le descoperiţi fiecare în taina chiliei şi a camerei voastre de acasă, în rugăciune sinceră şi smerită, spre slava Sfintei Treimi și bucuria tuturor! Amin.