Eu Sunt!

           Pericopa evanghelică după Matei pe care astăzi am ascultat-o precizează că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a Se retrage în singurătate, în munte, pentru a Se ruga, i-a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă de cealaltă parte a mării, pe celălalt țărm, deoarece voia să îi învețe pe aceștia să se lupte și singuri, nu doar să primească totul de-a gata, fără nici o luptă. El voia să-i învețe pe ucenici să treacă prin încercări, prin ispite, prin situații potrivnice, pentru ca ei să înțeleagă mai bine binecuvântarea ajutorului dumnezeiesc în viața lor. În acest sens, Evanghelia menționează că vântul le era potrivnic ucenicilor din corabie și valurile învăluiseră corabia, ei aflându-se astfel în primejdie. Foarte adesea, cât timp Dumnezeu ne dăruiește sănătate și putere, noi ne obișnuim doar să primim. Însă vin și vremuri de încercare, când ne simțim oarecum părăsiți. Atunci ne întrebăm: Unde este Dumnezeu? Oare nu vede El necazul meu, nu vede El suferința sau neputința şi strâmtorarea mea? Ne punem astfel de întrebări mai ales când suntem învolburați de ispite și necazuri, de boli care par incurabile, de primejdii care năvălesc asupra noastră pe neașteptate. Adesea, viața oamenilor încercați de necazuri este asemănătoare cu trăirea momentului de panică, de dezorientare și de descurajare a ucenicilor Mântuitorului aflați în corabia cuprinsă de valurile mării și izbită de vântul potrivnic, în timp de noapte.

           Singurătatea în care rămân ucenicii Mântuitorului pe timp de noapte are ca scop pedagogic pregătirea noastră în lupta cu furtuna, cu valurile mari și cu vântul potrivnic pentru a înțelege că nu putem conta doar pe forța proprie. De aceea, Hristos ştie măsura încercării, şi El vine mereu spre noi ca să ne ajute, aşa cum a făcut şi cu ucenicii când, la a patra strajă din noapte Mântuitorul merge pe mare spre corabia ucenicilor, aflată în primejdie din cauza valurilor ridicate de furtună, când întunericul nopții încă nu fusese biruit de lumina soarelui, ca să le arate că El stăpânește peste ape și peste uscat, că El a făcut cerul și pământul, marea și uscatul, fiind deasupra tuturor stihiilor din lumea aceasta. Şi le zice: Îndrăzniți! Eu sunt, nu vă temeți!, şi fără să-L vadă clar la față, Sfântul Apostol Petru zice: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin pe apă la Tine!. Prin aceste cuvinte mărturisește, de fapt, că Iisus este Domn sau Stăpân peste stihiile naturii, și crede că la porunca lui Hristos poate și el să umble pe apă, așa cum umblă Mântuitorul. De aceea, Mântuitorul i-a zis lui Petru: Vino!. Hristos i-a permis acest lucru neobișnuit și chiar primejdios Sfântului Apostol Petru, şi anume să coboare din corabie și să meargă pe apă, iar acesta decât la porunca sau cu binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos săvârşeşte lucrul. De aceea a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi ca să vin la Tine pe apă. Astfel, Sfântul Apostol Petru arată smerenia și ascultarea sa față de Hristos Domnul.

           Însă, văzând vântul tare, Petru s-a temut și a început să se scufunde, și atunci a strigat: Doamne, scapă-mă!, ceea ce înseamnă că la un moment dat Sfântul Apostol Petru nu se mai uita spre Hristos Dumnezeu, ci privea spre vânt, spre stihiile schimbătoare ale lumii materiale, şi a început să se scufunde în apă, slăbindu-i credința sa ca legătură vie cu Iisus, ca relație duhovnicească de comuniune cu Persoana divină superioară realităților pământești. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că, atât timp cât credința noastră rămâne relație vie și neclintită cu Hristos-Dumnezeu, putem fi salvați tocmai pentru că El ne ajută să nu ne înrobim stihiilor lumii materiale, nici să nu ne pierdem cu firea în furtuna încercărilor. Când însă credința sau iubirea noastră față de Hristos slăbește și începem să ne înfricoșăm de puterile întunecate ale lumii acesteia mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, atunci începem să ne scufundăm în disperare și teamă. Hristos l-a mustrat pe Petru, spunându-i: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?, deoarece el a slăbit în credință și s-a îndoit în sinea lui, fiind preocupat mai mult de puterea vântului tare decât de înaintarea sa către Hristos Cel Atotputernic, neclintit de vânt și de valuri. Astfel, după ce Mântuitorul a intrat în corabie, s-a potolit furtuna, iar ucenicii s-au închinat lui Iisus, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu!. Vedem, așadar, că după ce au trecut prin încercarea grea a furtunii pe mare datorită ajutorului lui Hristos, ucenicii Lui s-au întărit în credință și evlavie față de El, s-au închinat Lui și au mărturisit dumnezeirea Lui.

           Evanghelia de astăzi nu îi priveşte doar pe Petru şi ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci Biserica întreagă şi pe fiecare creştin, căci corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuții, de erezii, de forțe întunecate potrivnice, iar vântul care este potrivnic corăbiei reprezintă vremurile sau situațiile în care Biserica întâlnește ostilitate și respingere în lucrarea ei misionară. De asemenea, Evanghelia citită astăzi este o Evanghelie a încurajării și a nădejdii, o Evanghelie a luptei și a biruinței. Ea ne arată, de fapt, că biruința asupra relelor nu se datorează forțelor noastre proprii, ci în primul rând ajutorului dumnezeiesc. Astfel, oricât de mulți și iscusiți păstori ar avea Biserica, oricât de buni predicatori, oricât de evlavioși slujitori, oricât de pricepuți administratori și oricât de zeloși misionari s-ar osteni în Biserică, nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos în lupta ei cu păcatul și cu duhurile rele, cu furtunile persecuțiilor și ale provocărilor, ci numai cu ajutorul lui Hristos, Care are grijă de Biserica Sa, de ucenicii Săi, atunci când este chemat de aceştia. În acest sens, toate încercările și necazurile pe care le întâmpinăm în viață pot fi biruite cu folos duhovnicesc dacă nu contăm mai întâi pe propriile noastre forțe, ci ne încredințăm mai întâi ajutorului care vine de la Dumnezeu.