Cu faţa la pământ

           Există o finețe, o taină a simțirii din care omul cade și se dă pradă plânsului de sine. O putere sădită în noi, o răbdare care ajută întotdeauna, întotdeauna la timp. Oricât de greu i-ar fi, acela este purtat de harul lui Dumnezeu în toate, prin purtarea Sa de grijă necondiționată. Şi rugându-ne şi cerând, ne apropiem de nădejde în El. Hristos, sub nicio formă, nu ne vrea răul, ci ne dorește îndreptarea. Pentru că El vrea să ne vindece de patimile ascunse pentru a nu rămâne nevindecate în sufletul nostru. Şi atunci, în căderea ta, nu te gândi la noroiul ce te-a cuprins, ci ajută-te de pământ să te ridici! Ia-o de la capăt! Leapădă mizeria și sari în dragostea lui Dumnezeu cea milostivă și nemărginită! Şi atunci ne vom bucura cu bucurie mare şi Îi vom mulţumi cu multă căldură lui Dumnezeu, care pe toate le iconomiseşte şi pe toate spre folosul nostru le face. De aceea, îţi zic ţie, nu-ţi foloseşte la nimic dacă te descurajezi, dacă te întristezi, dacă spui cuvinte, ci să-ţi uşurezi sufletul în tăcere şi rugăciune vie, ca liniştindu-te să descoperi prin răbdare şi îndelungă-răbdare voia lui Hristos.