Încrederea în Dumnezeu pentru unitate, dragoste şi adevăr.

Loghion Duminical 05.06.2022 0 Comentarii 752 Adăugați la lista de lectură

... Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat,

ca să fie una precum suntem și Noi ...

Pericopa evanghelică a acestei Duminici dinaintea Cincizecimii, a VII-a a Sfintelor Paşti, ne prezintă rugăciunea lui Iisus ca treaptă de cunoaştere că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, ca cel care împărtăşeşte totul cu Tatăl, căci tot ce are Tatăl are şi Fiul şi nimic nu are Tatăl pe care să nu-l aibă şi Fiul. De asemenea, această Duminică este închinată celor 318 de Dumnezeu purtători Sfinţi Părinţi participanţi şi semnatari ai Sinodului I Ecumenic, ce a avut loc în Niceea (Iznik, Turcia), la anul 325, sub preşedinţia Sfântului Împărat Constantin cel Mare.

Totuşi, evanghelia de astăzi nu vorbeşte despre acest sobor, ci despre cea din urmă rugăciune a lui Hristos către Dumnezeu Tatăl, rugăciune care şi-a arătat lucrarea la acest Prim Sinod Ecumenic. Cu puterea acestei rugăciuni, Dumnezeu i-a făcut pe Sfinţii Părinţi ai soborului adunat la Niceea să fie apărători neînfrânţi şi neînfricaţi ai adevărului şi biruitori asupra vicleniei omeneşti şi diavoleşti.

Acţiunea se petrece în Joia Patimilor sau Joia Mare pe când Hristos se află în cetatea Ierusalimului, în foişorul Cinei celei de Taină unde, după spalarea picioarelor ucenicilor şi demascarea vânzătorului de Dumnezeu, le oferă învăţături profunde, de o pedagogie teologică înaltă, în care îi pregăteşte din nou pe ucenici de pătimirea, moartea, Învierea şi înălţarea Sa la ceruri, dar şi pentru primirea Mângâietorului, Duhul Adevărului care va rămâne la voi şi în voi va fi. Şi pleacă spre grădina Ghetsimani, Se roagă pentru Ucenicii şi Apostolii Săi, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan prezentând cel mai înalt şi deosebit text din Evanghelia Sa: rugăciunea Arhierească a lui Iisus sau rugăciunea pentru unitatea Bisericii.

Practic, aici se arată doza de încredere pe care Dumnezeu o are faţă de Apostoli, dar şi faţă de noi, în sensul că El se roagă pentru Apostolii care plecau la propovăduire. Acolo, printre măslinii bătrâni din gradina Ghetsimani, Hristos Se aşează pe o piatră în poziţie de Judecător, Judecător al lor, al Apostolilor, al misiunii lor viitoare şi al întregii omeniri. De ce? Pentru că Apostolii vor pleca la propovăduire. Dar cine îi va întâmpina pe Apostoli? O Romă idolatră, o Eladă politeistă şi coruptă şi foarte multă ostilitate sau împotrivire. Astfel, chiar înainte de moartea pe Cruce, Hristos Se roagă pentru ei, într-un fel încredinţându-i că ştie de greutatea pe care o vor întâmpina, de unde şi termină spunând: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! Se roagă pentru ei ca aceştia să nu-şi piardă încrederea. Este ca un tată care pleacă undeva departe, dar până pleacă, le rânduieşte pe toate acasă. Adică să nu rămână absolut nimic de izbelişte, să fie totul în aşa fel de bine organizat încât vouă să nu vă lipsească nimic. Doar să vă bucuraţi şi să vă faceţi lucrarea. Iată o rugăciune care reprezintă iubirea pentru Biserica Lui care va creşte de-a lungul timpului şi pe tot cuprinsul pământului, care se va răspândi la toate neamurile de-a lungul veacurilor, pentru a fi una în comuniune cu El, după cum Tatăl şi Fiul sunt una, în dăruire reciprocă de iubire şi de sfinţenie. Şi în această dragoste veşnică dintre El, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Tatăl, spune: Dă-le şi lor să fie uniţi cum şi Noi suntem uniţi. Iată temelia lumii întregi, temelia conştiinţei noastre, iubirea, care este temelie a tot ce poate fi zidit şi cunoscut, a dragostei dintre Tată şi Fiu, ca tipar veşnic după care trebuie să se oglindească omul.

Pentru noi, în zilele pe care le trăim, rugăciunea lui Hristos sau rugăciunea Arhierească îşi are efecte până la sfârşitul veacurilor şi este valabil nu doar pentru apostoli, ci şi pentru noi, pentru fiecare, personal. Astfel şi noi avem, precum apostolii, toate condiţiile prin care să biruim lumea, adică să nu fim idolatri precum romanii sau grecii antici, şi să împlinim misiunea pe care Hristos ne-a încredinţat-o. Care? Mergând, învăţăti toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Dar, procesul acesta de predare şi învăţare al neamurilor este întâi de toate un proces personal, intim, interior, adică mai întâi de toate trebuie să mă învăţ pe mine însumi şi să mă încred mai mult în Dumnezeu decât în idolii mei personali. Şi pentru doza mare de încredere pe care Hristos o are pentru faptul că se roagă pentru mine şi că Îşi doreşte ca eu să reuşesc, mie nu-mi rămâne acum decât să fiu şi eu unul care îi întinde o mână lui Dumnezeu şi zice: ‚da, Doamne, dacă Tu vrei să reuşesc şi dacă am toate lucrurile la dispoziţie ca să pot să reuşesc, înseamnă că mie îmi lipseşte doar ceva’, iar acel ceva este voinţa mea. Iar aici este vorba de încredere, nu de credinţă, de încredinţare lui Dumnezeu. Încredinţare cu luciditate şi prezenţă, nu că ne aduce o stare de bine, ci ca să ne unim cu El-Hristosul cel Viu şi adevărat. De asemenea, o încredinţare reală şi asumată, conştientă, căci auzim adesea: Mă rog Cuiva acolo sus, care mă aude şi ajută. Trebuie să ştim că Acesta este, Lui să ne închinăm! Tot genunchiul să se plece! În numele altuia nu se poate face nimic și nimeni nu ne va putea scoate din lumea aceasta şi din răutăţile ei, ci doar numele lui Iisus! Căci toată slujba şi rugăciunea către Dumnezeu este o împletire desăvârşită între minte şi inimă, astfel încât nici inima nu o ia prea tare înainte, nu-şi face numai ale ei şi nu merge numai pe sentimentele şi trăirile ei, dar nici mintea numai ale ei. Este un amestec aproape desăvârșit al minţii şi al inimii şi al voinţei, care împreună se îmbină, Îl slăvesc şi-L cinstesc pe Dumnezeu.

Aşa cum am spus, rugăciunea lui Hristos nu este numai pentru apostoli, deşi este în primul rând pentru ei, ci pentru toţi cei ce au venit şi vor veni la credinţă prin cuvântul lor. Aceasta rugăciune a fost şi pentru sfinţii Părinţi de la primul Sinod Ecumenic pe care îl prăznuim astăzi. Păzeşte-i! S-a rugat Hristos Părintelui Său, şi Dumnezeu . Tatăl i-a păzit de erezia lui Arie, şi i-a insuflat, i-a luminat, i-a întărit întru apărarea ortodoxiei, a dreptei credinţe, înfruntând argumentele ereticilor, care au căzut în patima mândriei și care au îndrăznit să coboare tainele dumnezeirii la măsură omenească.

Sinodul I Ecumenic de la Niceea este Ecumenic doar prin prisma faptului că este general, este a toată lumea, dar el este împărătesc, pentru că a fost convocat de un împărat, Constantin cel Mare. Aşadar, nu mai pot fi Sinoade Ecumenice pentru că nu mai există împărat şi nu mai există nici Papă al Romei, deoarece niciun Sinod Ecumenic nu a fost valid fără participarea Papei de la Roma, adică a episcopului drept credincios al Romei. Lucrul interesant este că sinodalii au apărut acolo ca nişte ciudaţi: Sfântul Pafnutie era fără un ochi din cauza chinuitorilor săi, alţii purtau pe umeri sărutarea biciului lui Diocleţian prigonitorul, unul era fără barbă, altul fără mâini sau fără picioare, dar totuşi biruitori. Iată, biruinţa presupune o luptă. Aşa a făcut şi Sfântul Împărat Constantin cel Mare: a biruit, a păstrat pacea imperiului printr-o luptă. Astfel, Dumnezeu, prin rugăciunea Arhierească din gradina Ghetsimani pe care o serbăm astăzi, nu ne încredinţează decât de un singur lucru: cine vrea pacea să se pregătească de război, de un război lăuntric. Războiul pe care îl dau în mine este cu încrederea mea pe care trebuie să o pun mai mult în Domnul, decât în lucruri, în patimi sau chiar în cunoştinţele mele. Şi astfel, cu rugăciune, să ne curăţăm de tot păcatul, iar inima şi sufletul să fie plinite de bucurie nemarginită.

Învăţătura Evangheliei ne cheamă să păstrăm dreapta credință, mai ales astăzi, într-o lume din ce în ce mai tulburată și mai rătăcită din punct de vedere spiritual, şi prin rugăciunea pe care o mărturiseşte, ne binecuvintează pentru unitate, dragoste şi adevăr. Căci rostirea rugăciunii de către Hristos ne arată ca El, prin Duhul Sfânt, este Cel Care lucrează unitatea în Biserică şi între noi, oamenii, în orice împrejurare o căutăm. Suntem una pentru că suntem în Hristos şi Acesta ne duce la Tatăl, unindu-ne cu El. Şi a fi în Hristos înseamnă a fi aproape de celălalt, ceea ce nu este puţin lucru, dar suntem încredinţaţi că iubirea care are ca urmare unirea cu celălalt şi unirea cu Dumnezeu este pasul văzut a ceea ce este nevăzut.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic și ale tuturor Sfinților, să păstrăm dreapta credință ca fiind cel mai mare dar spiritual al vieții, să creștem în ea și în sfințenia pe care ne-o dăruiește ea prin rugăciune adâncă, cu nădejdea mântuirii și a vieții veșnice, spre lauda lui Dumnezeu, bucuria Bisericii, a îngerilor şi a sfinţilor. Amin!