Cercetarea dumnezeiescului har prin iertare

Duminica a XI-a după Rusalii ne vorbeşte despre iertare, oferind exemple puternice, prin comparaţie, pentru a putea reface legătura cu cei cu care suntem supăraţi sau certaţi. Pentru că omul îşi doreşte mereu să fie iertat, dar el nu este dispus să facă acelaşi lucru, să ierte şi el, ci îşi doreşte ca toată atenţia să se concentreze asupra sinelui său, asupra drepturilor, dorinţelor şi capriciilor sale. Dar, nu suntem pe aceeaşi lungime de undă cu celălalt, luând aminte şi la nevoile, doleanţele sau solicitările lui. Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate. De aceea, Hristos, după vindecarea demonizatului la poalele Muntelui Tabor, se întoarce în casa soacrei lui Petru la Capernaum şi, aflându-se împreună cu ucenicii, discută despre diferite teme, printre care şi tema iertării aproapelui. Petru, iudeu convins, apelează la tradiţia care punea limite iertării (de trei ori puteai să îl ierţi pe aproapele tău), punând şi el o limită a iertării: Oare până de şapte ori? Însă Hristos vine şi desfiinţează orice limită: Nu-ţi spun că până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte, pentru a ne convinge că trebuie indiscutabil să-l iertăm pe aproapele nostru, chiar din adâncul inimii noastre.

           Hristos propune acest lucru nu pentru propriul bine, ci pentru binele nostru, căci iertarea face bine, face bine la sănătate. El nu vrea ca noi să avem duşmani, vrăjmaşi care ne fac viaţa un iad, ci îşi doreşte să avem prieteni, fraţi care ne fac viaţa Rai. Nu vrea ca să avem în inimile noastre ură care ne otrăveşte viaţa, ci vrea să avem în inimile noastre dragoste, care ne îndulceşte viaţa. Şi când avem în inima noastră iertare, dragoste, gânduri bune, atunci suntem fiii Săi, căci aşa, cu dragoste, cu iertare, cu neţinerea de minte a răului Se poartă şi El faţă de noi. Altfel, nu ne va recunoaşte ca fii ai Săi şi Se va purta cu noi precum s-a purtat împăratul cu robul nemilostiv: Aşa vă va face şi vouă Tatăl Meu cel ceresc. Fiii lui Dumnezeu Îl aud pe Dumnezeu, Care le spune: să iertaţi din inimă fiecăruia orice v-a greşit, şi ascultând, îl iartă pe aproapele lor. Chiar şi această iertare falsă, mincinoasă, care iese din gurile noastre, ne ajută să îndepărtăm pomenirea de rău, căci sufletul nostru urmează gurii şi când iertăm pe aproapele nostru doar cu gura, atunci şi sufletul nostru urmeaza acesteia şi, încet reuşim să-l iertăm şi din adâncul inimii noastre. Iertarea este izbăvire, mântuire, cercetarea dumnezeiescului har, lumină, însă neiertarea este auto-osândire, deznădejde şi întuneric al inimii.

           Iată, Dumnezeu ne iartă, desigur, pentru că este Atotmilostiv şi Atotiertător, însă atâta timp cât noi nu iertăm pe cei ce ne-au greşit, nu numai că nu-i drept să fim iertaţi, dar ne facem şi mincinoşi, după cum şi Pilda datornicului nemilostiv arată că acesta ce i-a fost iertată toată datoria, s-a dovedit a fi mincinos şi crud. De câte ori nu ne găsim în situaţia de a spune: nu am nimic cu cutare, dar .... Acest dar este foarte subtil şi spune de fapt care este situaţia reală a noastră inaintea iertării: nu-l urăsc, dar nici nu-l pot iubi, ca şi când atunci când nu iubeşti pe cineva, nici nu îl urăşti. Nu este cale de mijloc! Sau, spunem: l-am iertat, dar nu pot să-l uit, ori: l-am iertat, dar nu vorbesc cu el, cum să-i vorbesc după ce mi-a făcut cutare lucru? Iată că acest nu pot este de fapt nu vreau, adică nu vreau să iert, nu vreau să iubesc, nu vreau. Mă simt bine aşa, căci aşa consider că demnitatea mea este neatinsă! Şi ce mare înşelare şi amăgire este aceasta, căci unde nu-i iubire, sigur sălăşluieşte ura, iar ura roade sufletul precum rugina fierul. Hristos nu ne-a zis: Dacă ai tu ceva împotriva fratelui tău, ci: Dacă fratele tău are ceva împotriva ta. Astfel, Hristos ne îndeamnă să luam noi iniţiativa pentru a ne întâlni cu aproapele, pentru a-l ajuta să se ridice şi să ne ridicăm împreună. Dacă aşteptăm să ne vorbească celălalt, nu am făcut nimic important, dar dacă vorbim noi primii, ne va lăuda Dumnezeu. Dacă Hristos ar avea cugetul nostru, să aştepte să facem noi primul pas, n-ar fi coborât niciodată din cer să Se facă om pentru mântuirea noastră. Dacă te interesează mântuirea aproapelui tău, în inima căruia din cauza ta a crescut ură, va trebui să faci ceva pentru mântuirea lui, să te smereşti aşa cum S-a smerit pentru tine Hristos şi să mergi la acel frate al tău, bolnav, cu smerenie şi cu dragoste, pentru a-l vindeca şi pentru a-l surprinde şi a-i da pe faţă cele dinlăuntrul lui. Când reuşeşti asta, l-ai câştigat pe fratele tău, nu s-a câştigat pe sine, ci tu, nevinovatul, l-ai câşţigat pe acela, arătând cu asta că până acum aţi avut pagubă amândoi: tu l-ai pierdut pe fratele tău, iar acesta şi-a pierdut mântuirea. Câştigându-l pe el, îl mântuieşti şi pe el şi pe tine, după cuvântul Sfântului Apostol Iacov, ruda Domnului, care spune: Să ştie el că cel ce l-a întors pe păcătos din rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi mulţime de păcate îşi va acoperi.

           Şi trebuie să iertăm, aşa cum cere Hristos, aşa cum a spus El în finalul pildei, din toată inima. Să ne învăţăm să îndeplinim această poruncă a lui Hristos: să fim milostivi, aşa cum este Tatăl nostru Cel ceresc, şi să iertăm din toată inima apropiaţilor noştri greşelile făcute faţă de noi. Şi atunci şi noi vom primi iertare de la Tatăl nostru Cel ceresc. Amin