Dumnezeu nu impune nici adevărul, nici iubirea: le propune.

           Vedem în Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIII-a după Rusalii puterea dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca putere de vindecare asupra bolilor sufleteşti, în cazul de faţă a unui om posedat, şi reprezintă o extrem de bogată şi importantă cunoaştere a lumii demoniace în lupta duhovnicească împotriva acestor duhuri necurate. Astfel, Hristos Se găsea în Capernaum, în primul al al vieţii publice şi hotărăşte să treacă de cealaltă parte a lacului Ghenizaret sau Marea Galileii, sosind la Decapole – o confederaţie de zece oraşe puternic elenizate (cu o populaţie majoritar grecească), situate în cea mai mare parte pe malul stâng al Iordanului, unde se găseşte şi ţinutul Gherghesenilor sau Gadarenilor, la aproximativ zece kilometri de lac. Hristos soseşte practic în ţară păgână – păgânismul este închinarea la idoli sau dumnezei făcuţi de mână de om, în spatele cărora se ascund demoni, după cum învaţă Însuşi Domnul şi Apostolii, şi de asemenea se ascunde şi magia, a cărei ţintă este de a folosi, prin ritualuri şi incantaţii, puterea demonilor pentru a ajunge la scopuri în general rele. Astfel, I-a luat pe ucenici, a intrat în corăbioară şi a trecut, după o călătorie pe o mare tulburată, în Gadara sau Ghergheseni.

           Faptul că Hristos a mers de bună voie în pământ păgân este interesant în sine. Deşi a spus: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel, căci singur Israel putea înţelege că Iisus este Mesia, ne dăm seama că Hristos a ieşit un pic în afara Israelului, adică în Fenicia şi Decapole, dar nu pentru a predica în aceste locuri. Aici va săvârşi numai minuni, acte de vindecare şi, mai ales, exorcisme, ca o profeţie a convertirii neamurilor, a celor păgâni, fără de Hristos. De asemenea, Mântuitorul Iisus Hristos îi pregăteşte pe ucenici pentru un concept de-a-ntregul străin israeliţilor, şi anume evanghelizarea străinilor. Şi aici, în pământ păgân, în ţinutul Gherghesenilor, va săvârşi un exorcism impresionant asupra unui demonizat, izbâvindu-l de un număr mare de demoni.

           Trebuie să ştim înainte de toate că anumite persoane sunt invadate sau dominate de aceste duhuri, până la pierderea conştiinţei şi a libertăţii, iar mediul păgân şi idolatru, plin de jertfe animaliere, magie şi arte divinatorii, era un spaţiu predispus la aceste posedări demonice. Aceste cazuri de demonizare sunt o realitate obiectivă şi erau frecvente atât în Antichitate, cât şi astăzi. Este important să ştim că acest lucru nu se întâmplă oricum, ci este rezultatul unui comerţ repetat şi regulat cu demonii, prin practici magice repetate, numite vrăjitorii. Când se invocă demonii, aceştia vin, dar se instalează în sufletul şi trupul persoanei care i-a invocat şi este foarte greu să mai fie alungaţi. Demonii sunt îngeri căzuţi deoarece au refuzat voinţa divină, şi datorită neascultării lor, şi-au pierdut locul şi rolul firesc de a sta împrejurul Tronului dumnezeiesc, astfel rămânând rătăcitori şi nemulţumiţi, încercând să corupă ceea ce despreţuiesc, adică pe om şi lumea întreagă. Nemaihrănindu-se, aşa cum fac îngerii, din plinirea voinţei lui Dumnezeu, se hrănesc din distrugerea, surparea, urâţirea şi pângărirea frumuseţii creaturii.

           Observăm, în Evanghelia de astăzi, că un om demonizat din cetatea Gherghesenilor îşi caută singurătatea, nu comuniunea, înstrăinarea, nu apropierea de oameni, printre cei morţi, adică în morminte, iar Hristos vine să îl vindece. Comportamentul indrăcitului este inuman: acesta cutreieră, nu stă în casă, trăieşte gol, locuieşte în morminte, printre morţi sau în pustiu, scoate strigăte şi urlete, răneşte oamenii, se automutilează. Este un om desfigurat, care nu mai este el însuşi, care nu mai are judecată şi nici bun simţ, înfricoşător, care terorizează comunitatea. Dar Mântuitorul nu a stat să-l caute prin morminte sau prin locurile pustii, ci fiind Dumnezeu şi Domn a toate, demonizatul „primeşte” poruncă nevăzută de la Atotputernicul Hristos să lase mormintele şi să iasă în întâmpinarea Lui. Şi, de cum Mântuitorul a ieşit pe uscat, demonizatul I s-a şi înfăţişat, păzit legat în lanţuri şi în obezi, dar acesta, sfărâmând legăturile, era gonit de demon în pustiu, dar văzându-l pe Hristos, a strigat şi I-a căzut dinainte, predându-se atotputerniciei Sale dumnezeieşti. Cât şi-ar fi dorit să ia drumul pustiului, să fugă în munţi, dar a fost imobilizat de puterea nevăzută a lui Hristos! Şi, îngenuncheat, I-a spus lui Hristos cu glas mare: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Vedem bine chiar din discurs că demonul este cel care vorbeşte prin gura demonizatului, iar nu omul însuşi. Deşi îl vedea prima oară pe Hristos, îi cunoştea deja numele, ştia că este Fiul Celui Preaînalt. Şi alţii care sunt slujitori diavolului – magi, mediumuri, vrăjitori, fermecători, închinători la demoni sau satanişti – pot, datorită diavolului, să aibă oarecare „daruri”: să cunoască, să-ţi spună cine eşti, ce meserie ai sau altele legate de tine! Iată cât urăsc demonii pe om pentru că este chipul lui Dumnezeu, sunt geloşi pe om şi fac totul ca să-i întineze frumuseţea, care este o oglindire a frumuseţii dumnezeieşti, ca să înjosească pe acela care este un mic dumnezeu. Şi frica este mereu un criteriu al prezenţei demonilor, pentru că este unul dintre principalele lor mijloace de acţiune. Iar prin această exclamaţie, nu fac decât să recunoască puterea dumnezeiască din omul Iisus. Nu au de ales, pentru că persoanele îngereşti sunt atât de aproape de Dumnezeu, că le este imposibil să nege existenţa sau prezenţa lui Dumnezeu. Doar omul poate face aceasta. Astfel, cei care îl ţin prizonier pe acest posedat adulmecă, presimt că Hristos, în nespusa Sa bunătate, îi va alunga şi va vindeca omul chinuit. Atunci vin să-L roage să nu le impună pedeapsa veşnică înainte de vremea judecăţii, zicând prin gura demonizatului: Rogu-Te, nu mă chinui, adică să nu-l trimită de pe acum în adânc, iar Hristos i-a făcut hatârul. Observăm că demonii ştiu că Iisus este Hristosul, dar nu vor să accepte smerenia dumnezeiască, nu vor să-şi schimbe gândirea, pentru că şi ei sunt liberi, cum şi omul este liber, iar Dumnezeu respectă această libertate, atât pe cea a îngerilor căzuţi, cât şi pe cea a oamenilor. Dumnezeu nu impune nici adevărul, nici iubirea: le propune.

           O învăţătura remarcabilă se găseşte în întrebarea lui Hristos: care îţi este numele?, iar demonul răspunde legiune., pentru că numeroşi demoni erau în acel demonizat. Demonul nu-şi spune niciodată numele, pentru că numele este semnul persoanei, o oglindire şi o profeţie a ipostasului. Demonul nu se dezvăluie niciodată: el minte şi trişează, se ascunde, şi când este descoperit, îşi pierde din putere, stăpânirea lui se micşorează, frica de asemenea. Iar faptul că au venit mai mulţi, este iarăşi un semn al comportamentului diavolesc: se luptă mai mulţi împotriva unuia singur, sunt laşi. Este contrarul învăţăturii lui Hristos: să acceptăm să ne luptăm fără frică cu lupii, singuri împotriva tuturor, să acceptăm să ne dăm viaţa pentru fraţi. Pe când demonii sunt toţi împotriva unuia. „Legiunea” era o parte a armatei romane, constituită din 4200 până la 6000 de soldaţi, alături de 300 de cai de război. Atâţia demoni avea în el demonizatul din Gadara.

           Demonii au înţeles repede că nu puteau să facă nimic împotriva bunătăţii Domnului, şi presimţind că le vine sfârşitul, au vrut să se răzbune pe săteni, distrugându-le avuţia, şi astfel roagă pe Iisus să le îngăduie să intre într-o turmă de porci. Mântuitorul Iisus Hristos cunoaște că sufletul omului are o valoare infinită, care nu se poate compara cu nimic din lumea aceasta, nici cu prețul animalelor, nici cu cel al obiectelor, indiferent cât de multe și de scumpe ar fi ele.şi asta au şi făcut, au intrat în porcii cu care sătenii îşi întreţineau familiile. Simbolul este remarcabil: porcii miros urât, se hrănesc cu resturi şi în ţările calde transmit boli grave. Porcii sunt simbolul însuşi al demonilor. Hristos le îngăduie, din milă, pentru că vremea judecăţii nu a venit încă, şi probabil şi din pedagogie, pentru ca toţi oamenii să înţeleagă analogia dintre porci şi demoni. Urmarea confirmă acest aspect: porcii se aruncă în mare şi se îneacă. Porcii nu au mers nici în spate, nici la dreapta, nici la stânga pentru a se feri de mare, ci s-au adunat toţi, s-au făcut ca un trup, şi acesta a alergat către distrugere. S-au aruncat în prăpastie, au căzut în mare şi s-au înecat – în jur de două mii de porci. O privelişte înfricoşătoare: să vezi mii de hoituri de porci în apa mării! Iată lucrarea demonilor: distrugere şi moarte, pentru că sunt purtători de moarte, pentru că sunt împotriva Celui care este Viaţa, Hristos.

           Sfârşitul pericopei evanghelice ne îngăduie să înţelegem de ce Hristos nu a mers să predice păgânilor. Oamenii din ţinutul Gherghesenilor sunt înspăimântaţi de puterea acestui rabin evreu, căci Îl iau drept un vrăjitor, mai puternic decât ceilalţi. Doar evreii, ucenici ai lui Moise, puteau înţelege că rabbi Ieshouah era Mesia. Atunci gadarenii Îl trimit la plimbare pe Dumnezeu, Îi cer să plece, să le părăsească ţara, aşa cum o vor face mai târziu şi evreii, dar pentru că nu a plecat, L-au omorât, răstignindu-L. De fapt, Îl dau afară, în loc să alerge la Hristos să-I mulţumească, să-L roage să rămână veşnic cu ei. Ei au alergat la Hristos, dar nu pentru a-I mulţumi, ci pentru a-L ruga să plece de la ei, fiindcă îi cuprinsese frică mare! Nerecunoştinţa oamenilor faţă de Dumnezeu e uriaşă: Hristos nu numai a izbăvit un om care suferea amarnic, ci şi un oraş care era tulburat şi plin de frică datorită prezenţei înfricoşătoare a acestui demonizat. Nicidecum nu-i vedem mulţumind Domnului pentru această izbăvire, constantând poate cât de puţin valora un om în ochii lor, mai puţin ca o turmă de porci. Hristos nu a stat să Se justifice, să le explice că sunt buni, iubitori de oameni, pentru că orice le-ar fi spus, n-ar fi înţeles şi doar s-ar fi înfuriat. Nici nu i-a ameninţat, zicându-le: „Staţi locului! Aţi văzut câtă putere am. Nu plec niciunde, voi sta, şi dacă îndrăzniţi, goniţi-Mă!”, aşa cum ar fi făcut cei cu putere, dar fără dragoste. El însă, fără să le zică nici un cuvânt, a intrat în corabie şi S-a întors în oraş. Pentru ca Dumnezeu întotdeauna este bun şi fără ţinerea de minte a răului. Dar faptul că Hristos de bună voie a mers în pământ păgân, nefiind chemat de nimeni, va avea roade: când fostul demonizat, de cum a fost vindecat, a fugit acasă la el, s-a îmbrăcat şi s-a întors la Hristos şi stătea lângă El, iar când Hristos a vrut să plece, L-a rugat să-l ia cu El, Domnul îl refuză şi îi spune să rămână printre ai săi pentru a mărturisi lucrurile lui Dumnezeu, spunându-i: Întoarce-te la casa ta şi spune cât a făcut Dumnezeu pentru tine. Domnul lasă aşadar printre păgânii din Decapole un martor ocular al lucrării Sale mântuitoare, care pleacă vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus, luând ungere de Apostol în ţinutul acela. Acest pământ avea să devină creştin.

           Sfântul Ioan Gură de Aur îl aseamănă pe omul demonizat cu omul care este robit de patimi, mai ales de patima desfrânării şi a iubirii de argint, care se zvârcoleşte în mocirla păcatului, fiind biruit repede de demoni. Căci omul care este rob patimilor sale nu poate fi îmblânzit cu nimic: nici cu sfaturi, nici cu ameninţări, nici cu mulţime de oameni, nici cu lanţuri, cu nimic. Este atât de bolnav, încât îl vede ca duşman şi pe cel care nu l-a nedreptăţit în vreun fel, şi-l ameninţă cu multe rele, în timp ce demonizatul îşi întoarce boala doar împotriva sa, chinuindu-se doar pe sine. Şi nu-i numai asta: demonizatul, orice face, face fără conştientă, în timp ce iubitorul de argint şi desfânatul orice face, face cu premeditare. Desigur, reţinem că patima nu este mai puternică decât Hristos, ci că Hristos nu vrea să ne facă virtuoşi fără să vrem şi noi, fără să depunem un minim efort. Să ne trezim, să ne cercetăm sinele şi să ne dăm pe faţă, nu cumva să ascundem în noi vreun astfel de demon, curăţindu-ne şi căindu-ne, putând fi candidaţi la sfinţenie, propovăduind iubirea Lui și spunând cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu. Amin!