Hrana cea vie

           Sfânta Evanghelie din Duminica a VIII-a după Rusalii, ne istoriseşte una din marile minuni pe care le-a săvârşit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, și anume înmulțirea minunată a pâinilor. Hristos predica într-un loc pustiu, iar mulţimile îl urmăreau mai îndeaproape sau mai de departe, fără întrerupere, vreme de ceasuri întregi. Acest pustiu reprezintă locul unde nu mai găsim viaţă şi sprijin, loc unde oamenii se vor întâlni de mai multe ori pe parcursul vieţii lor, iar din acest loc pustiu, doar Dumnezeu ne poate scăpa. Ştim foarte bine că vremea trece, timpul nu poate fi recuperat, nu există nici călătoria în timp pentru a ne întoarce şi a ocoli acest pustiu. Şi atunci soluţia este să plecăm în altă parte, în locul unde Îl găsim pe Dumnezeu, unde Îl vedem, Îl ascultăm şi redevenim fii veridici ai Săi.  Cuvântul Lui este hrană pentru suflet, iar mulţimile nu se săturau, L-ar fi tot ascultat fără oprire. Şi astfel, au uitat de foamea şi de setea trupului. Dar, la un moment dat, ucenicii s-au apropiat de Hristos şi i-au spus: Învăţătorule, iată s-a făcut spre seară şi oamenii aceştia nu au mâncat nimic toată ziua. Da-le drumul să meargă prin satele vecine şi să-şi cumpere de-ale gurii.

           Iată o situaţie în care ne găsim adesea cu toţii: ucenicii au căzut în ispita de a-I propune Mântuitorului o soluţie, mai exact, soluţia lor. Însă, aceasta nu era şi soluţia Mântuitorului, căci Dumnezeu când intervine în viaţa omului, întotdeauna şi în mod obligatoriu, îi îmbogăţeşte viaţa şi planurile, pe scurt: proiectul lui de viaţă. De aceea Dumnezeu are un scop al Lui, un plan al Său. Şi când omul nu îşi îndeplineşte proiectul său de viaţă, îi dă lui Dumnezeu soluţii ca Acesta să-l ajute şi să-şi îndeplinească acest proiect al său de viaţă cu totul efemer. Şi atunci, Dumnezeu nu acceptă soluţia lui, căci dacă ar face-o, omul ar rămâne permanent în starea aceasta de limitare. Astfel, Hristos vine şi îmbogăţeşte proiectul de viaţă şi spune: Daţi-le voi să mănânce!, iar toate proiectele tale, toate gândurile tale, predă-mi-le Mie, spune-le Mie, comunică cu Mine. Şi aceasta, iubiţi credincioşi, aceasta este rugăciunea.

           Reţinem, de asemenea, extraordinara foame şi sete de învăţătura lui Dumnezeu a acestor oameni, care erau mulţi, foarte mulţi, circa 15000 de oameni, bărbaţi, femei şi copii. Omul ascultă, oricât ar fi cineva de fermecător, ascultă o jumătate de oră, o oră, chiar două, dacă discursul este foarte interesant, dar e foarte greu să faci pe cineva să asculte ore întregi. Aşa că trebuie mai întâi să admirăm credinţa acestor oameni care simţeau şi aveau convingerea că se găsesc în faţa Unuia care nu semăna cu niciunul dintre cei care mai grăiau învăţătura lui Dumnezeu. De aceea ni se spune ca Iisus Hristos era un bărbat tare în faptă şi cuvânt, atât de puternic încât unii îl asemuiau cu Ioan Botezătorul. Aşadar, această credinţă a acestor oameni, trebuia răsplătită într-un fel. Şi, după această minune, a doua zi, Hristos le vorbeşte despre El că se va oferi în chipul pâinii, pe care trebuie să-L mănânce, spunând: Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da lumii este Trupul Meu. Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el. De aceea, mulţi Îl vor părăsi definitiv şi se vor sminti, şi inclusiv cei doisprezece Apostoli sunt întrebaţi dacă vor să plece. Mai târziu, însă, ucenicii vor înţelege că este vorba de Sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Domnului, pentru care se folosesc ca elemente materiale pâinea şi vinul, ce se sfinţesc la Sfânta Liturghie instituită de Iisus la Cina cea de Taină.

           Prin aceasta, Evanghelia arată că noi suntem foarte uşor impresionabili, şi asta arată cel mai adesea lipsa de statornicie. Pe noi ne impresionează lucrurile mici, reacţionăm doar la sentiment, nu suntem impresionaţi de cer, deoarece avem credinţa slabă, căci credinţa este o relaţie vie care se verifică atunci când ne încredinţăm acelei relaţii. Astfel, cei aproximativ cincisprezece mii de oameni s-au aşezat pe iarbă să mănânce, dar nimeni nu s-a întrebat unde este mâncarea, pentru că aveau încredere deplină în El, încredere bazată pe credinţă, pe relaţie încredinţată, pe statornicie. Şi, întrebarea este: astăzi mai face Dumnezeu minuni? Sigur că face, însă noi lipsim din poveste. Sfântul Evanghelist Marcu relatează că Hristos a făcut câteva minuni în oraşul său iubit, unde stătea la soacra lui Petru, în Capernaum, dar nu prea multe, pentru că aceia nu au crezut. Astfel, pentru a se împlini o minune, este nevoie de doi, de Dumnezeu şi de noi. Şi nu, Dumnezeu nu mai face minuni astăzi deoarece teologhisim cu pântecele, mare parte din interesul nostru din fiecare zi este să supravieţuim doar trupeşte, nu şi sufleteşte, căci şi pâinile, şi peştele sunt din pământ.

           În acest sens, Sfânta Scriptură ne arată că poporul evreu, când primea mana în pustie, dacă încercau să o păstreze pentru a doua zi, aceasta se strica. Pentru că Dumnezeu se face viaţa noastră trupească şi sufletească în fiecare zi, nu doar selectiv. Mana venea zilnic, celor care se rugau, iar cu mana care era în prisos, se strica. Tot aşa, Hristos ne învaţă în pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina, că cerându-i noaptea sufletul său, tot ceea ce este strâns peste nevoile noastre de zi cu zi, nu ne trage în pământ, ci în iad. Şi, practic, cum se înmulţeşte pâinea? Prin distribuirea ei, adică omul se face pe pământ mâna lui Dumnezeu în lume, adică cel ce adună cu Mine, câştigă, iar cel ce nu adună cu Mine, este împotriva Mea, adică un antihrist. Reţineţi, iubiţi credincioşi, că mâna când lucrează fapta cea bună, nu poate fi închisă, ci deschisă, adică lucratoare în actele de milostenie pe care trebuie să le facem în folosul aproapelui.

           Prin împlinirea poruncii: Daţi-le voi să mănânce!, întrezărim înţelesul ei, şi anume împărţirea, în veac, a hranei nemuririi – Sfânta Euharistie sau împărtăşanie. Şi nu numai această hrană, cea mai trebuincioasă mântuirii, desigur. Vor da şi mâncarea cuvântului evanghelic, cuvântul Domnului, împlinindu-se prorocia: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Şi iată, că după copioasa masă, douăsprezece coşuri cu firimituri s-au strâns, coşuri ce cunt rodul propovăduirii Apostolilor la toate neamurile. În acest context, să ne întrebăm pe noi înşine: Care este rodul vieţuirii noastre? După noi ce vor aduna oamenii? Bucurie sau lacrimi? Întărire în credinţă sau clătinare în credinţă?

           Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria prezenţei iubirii Lui milostive în inima noastră, pentru ca mâinile noastre să devină mâinile iubirii Lui milostive care ajuta pe semenii nostri, spre slava lui Dumnezeu, bucuria Bisericii şi mântuirea noastră. Amin.