Munte, stai!

           Sfânta Evanghelie de astăzi ne pune în faţă neputinţa şi nenorocirea unui om: avea un copil îndrăcit, pe care îl cuprindea criza atunci când ieşea luna. De aceea, cei care au această boală se numesc şi lunatici. Fără îndoială, temele acestei pericope evanghelice sunt credinţa şi asceza: credinţa de care aveau nevoie atât Apostolii şi acest neam necredincios şi îndărătnic, credinţa fără de care nu putem trăi, dar nu am conştientizat încă, cât şi asceza care se dovedeşte plină de iubire milostivă şi smerită faţă de aproapele.

           Hristos se află în Galileea şi va începe îndată urcarea Sa către Ierusalim, unde Îşi va duce marea Sa luptă biruitoare asupra morţii şi a lui Satan, iar acţiunea se petrece imediat după momentul Schimbării la Faţă, când Hristos coboară de pe munte cu cei trei Apostoli: Petru, Iacov şi Ioan, pentru a se întoarce la ceilalţi ucenici. Iar la poalele muntelui, ceillţi nouă încercau să vindece un lunatic sau demonizat adus de tatăl său, fără însă să reuşească. Iată, aşadar, situaţia este delicată, căci Hristos dăduse mai înainte Apostolilor Săi puterea de a alunga demonii, şi miza este importantă, pentru că Învăţătorul Iisus are faimă mare, şi este privit cu multă atenţie de mulţime: popor, farisei şi cărturari.

           Prima reacţie a Domnului este surprinzătoare şi destul de tulburătoare, căci Îşi exprimă oboseala faţă de acest neam necredincios şi îndărătnic. Şi această remarcă aspră a Mântuitorului îi priveşte atât pe ucenici, cât şi mulţimea, şi într-o anumită măsură pe toţi oamenii, căci îi numeşte necredincioşi şi îndărătnici datorită laudei evreilor dinaintea lui Hristos că sunt fii ai lui Avraam, pe care îl numesc părintele lor, astfel îndreptăţindu-se şi deosebindu-se înaintea Mântuitorului, refuzându-i caracterul mesianic. Dar Hristos le răspunde: nu sunteţi fii ai lui Avraam, pentru că el a avut o credinţă absolută în Dumnezeu, Tatăl Meu ceresc, sunteţi fii ai părinţilor voştri cei dintâi, Adam şi Eva, neascultători ca şi ei, nu aveţi credinţă în Dumnezeu, nici în Tatăl Meu şi nici în Mine, Fiul Său, şi faceţi negoţ cu cel îndărătnic, tatăl minciunii, şarpele din vechime. Iată de ce fiii voştri sunt luaţi de duhurile potrivnice şi nu izbutiţi să-i izbăviţi de el. Şi aceste cuvinte ale lui Hristos îşi păstrează toată valoarea până astăzi, căci cu adevărat cât ne indărătnicim împotriva Lui, a Dumnezeului nostru care ne-a scos din pământul Egiptului, adică din braţul robiei de moarte aducătoare.

           Dar, imediat după această manifestare de oboseală omenească, Hristos făptuieşte, zicând:  Aduceţi pe copil la Mine. Prezenţa lui Hristos, Dumnezeu întrupat, îl face pe demon să turbeze, însă Hristos nu se lasă impresionat de această maimuţăreală drăcească. Posesia este o silă duhovnicească: are loc atunci când un demon reuşeşte să facă dintr‑o persoană omenească sălaşul său, adică să locuiască într‑însa, iar această persoană îşi pierde atunci libertatea, conştiinţa şi autonomia. Demonul făptuieşte, vorbeşte şi lucrează în ea şi prin ea, dându‑se drept ea. Este o parazitare duhovnicească prin preluarea controlului asupra unei persoane trupeşti de către una netrupească. Şi l-a vindecat din ceasul acela, deci nu după o anumită vreme, ci în clipa în care Mântuitorul Iisus Hristos a certat demonul şi l-a alungat din copil, aşadar imediat. Aici vedem o imagine foarte frumoasă a Învierii, gândindu-ne după cum arată icoana: Hristos se pleacă pentru a ridica pe Adam.

           Apoi a zis ucenicilor Săi, care nu au putut să scoată demonul: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta; și nimic nu va fi cu neputință pentru voi. Hristos nu a spus: Dacă vei avea puţină credinţă, ci Dacă ai credinţă cât un grăunte de muştar, nu cât un grăunte de grâu sau de porumb sau al altei plante, deoarece grăuntele de muştar, deşi poate fi chiar microscopic, are o asemenea dispoziţie şi dinamică încât poate să ajungă un copac imens. Astfel, Hristos vrea să spună o credinţă caldă, şi nu rece, care va creşte şi se va dezvolta continuu. O astfel de credinţă este capabilă să mute un munte întreg, după cum spune Hristos, iar El nu spune minciuni. Şi ce înfricoşător este să muţi un munte întreg folosindu-te pentru asta numai de credinţa în numele lui Hristos. Asta, desigur, nu înseamnă că orice creştin care are o astfel de credinţă poate în orice clipă să mute munţii, gândiţi-vă ce s-ar petrece pe pământ, ci înseamnă că dacă există un motiv de a se muta un munte, atunci s-ar putea petrece această minune, cum de altfel, s-a petrecut în Egiptul secolului al XVI-lea când mamelucii, un popor barbar, au activat în rândurile altor popoare musulmane. Făcându-şi apariţia în Egipt, i-au prigonit pe creştini, iar într-o zi l-au ameninţat pe patriarhul grec al Alexandriei: Ioachim Panis, că de nu vor dovedi dacă au credinţa adevărată, îi vor trece prin sabie, legându-se de credinţa cât un bob de muştar care mută munţii. Patriarhul a acceptat şi împreună cu toţi creştinii au postit trei zile, urcând apoi pe munte pentru a dovedi mamelucilor că tot ceea ce spune Hristos este adevărat. Astfel, de o parte era patriarhul cu creştinii, de partea cealaltă erau mamelucii cei înfricoşători. Patriarhul a îngenunchiat înaintea muntelui, l-a însemnat cu semnul Crucii şi a zis: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, munte, mută-te! Şi muntele s-a împărţit în trei bucăti şi a început să se mişte. Mamelucii s-au îngrozit, ca nu cumva muntele să cadă peste ei şi să-i strivească. Acum l-au rugat cu căldură pe patriarh să dea poruncă muntelui să se oprească din mers. Iar patriarhul a poruncit muntelui să se oprească, şi muntele s-a oprit. Acest munte se numeşte până astăzi, în limba egipteană: Dur Dag, adică prin traducere: Munte, stai! şi se află în Cairo, despicat în trei. Fireşte, după acest şoc, mamelucii i-au lăsat liberi pe creştini, dar nu numai atât, ci mulţi dintre ei au crezut şi s-au convertit.

           Pe demoni scoateţi-i, a zis Hristos apostolilor Săi când i-a chemat să fie

Ucenici. Şi aşa, cu puterea Lui, au scos demonii. Însă a existat o clipă când nu au putut scoate demonii şi au început să se întrebe, să se îndoiască: De vreme ce ne-ai dat puterea să scoatem demonii şi până acum totul a mers bine, de ce acum, în clipa aceasta, nu am putut să scoatem demonul din tânărul acesta? Iar Hristos le-a răspuns: Din pricina puţinei voastre credinţe, pentru că tocmai în acea clipă aţi încetat să credeţi în Mine. Iată că Mântuitorul arată puţina lor credinţă care nu era suficient de puternică, nu era suficient de fierbinte, încât demonul care chinuia copilul să se teamă de cuvântul ucenicilor şi să-l elibereze pe copilul posedat. Din pricina puţinei voastre credinţe, deoarece l-au văzut pe Hristos, după ochii lor încă lumeşti, făcând diferenţe, şî astfel credinţa lor s-a şubrezit. Mai exact, în casa lui Iair I-a luat împreună cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, în timp ce pe ceilalţi i-a lăsat afară. Pe muntele Tabor I-a luat iarăşi cu El tot pe aceştia trei, pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, pe ceilalţi lăsându-i să aştepte jos, la poale. Nu au suferit asta pentru că erau incă neputincioşi. I-au invidiat pe cei trei ucenici şi, ce e mai important, au început să se îndoiască de Hristos în adâncul lor. Şi au încercat să scoată demonul din omul demonizat dinaintea lor. Însă era cu neputinţă cu o astfel de inimă să facă minuni şi mai ales să scoată demoni din oameni.

           Ceva asemănător s-a întâmplat şi în Vechiul Testament cu Moise. Însuşi Dumnezeu spune despre el: Şi nu s-a mai ridicat în Israel proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă către faţă. Dumnezeu S-a lăsat convins de virtuţile lui Moise şi a făcut multe minuni. Era prima dată când a făcut atât de multe minuni, şi de dragul lui Moise. Astfel, Domnul a făcut după cuvântul lui Moise: a îndepărtat tăunii de la faraon, de la slujitorii lui şi de la poporul său şi n-a mai rămas niciunul, iar apoi I-a zis în pustiu: Veţi pune stâncile să-şi dea apele şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa obştea şi vitele. Iar Moise, pentru o clipă, s-a îndoit. S-a gândit: cum este cu putinţă să iasă apă din stâncă? Şi încă atât de multă, încât să sature întreg poporul israelit, împreună cu animalele lor? Însă a lovit stânca şi n-au avut apă, din cauza necredinţei lui de o clipă. Moise, fiind smerit, şi-a venit în fire, şi-a recâştigat credinţa, a căzut cu faţa la pământ, apoi lovind cu toiagul în stâncă, s-a făcut minunea: stânca a izvorât apă şi au băut şi oamenii şi vitele lor.

           Astăzi nu Dumnezeu este de vină pentru că minunile sunt rare sau lipsesc, ci necredinţa noastră este de vină. Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor. Dacă tu poţi, crede, căci toate îi sunt cu putinţă celui ce crede şi strigă cu putere, cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!. Acest Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! să fie şi cererea noastră sinceră către Domnul. Astfel, dacă avem credinţa dreaptă, atunci când ne aflăm în boală sau încercări, nu mai suntem noi cei care trăim acea stare, ci Hristos Domnul, puterea Lui din noi, dumnezeirea Sa lucrează în noi mai presus de lume. În încercările care apar în viaţa noastră, cum ar fi boala sau necazurile, sunt permise de Dumnezeu mai ales pentru a ne trezi din indiferenţă, din superficialitate spirituală, spre a dobândi o credinţă mai puternică, mai fierbinte, mai vie. Chiar şi când mustră pe cineva dintre oameni, Mântuitorul îl iubeşte, încât mustrarea Sa este iubire care responsabilizează pe om, care trezeşte spiritual pe cel indiferent şi insensibil.

           Hristos dăduse ucenicilor Săi putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să le tămăduiască de orice boală şi orice neputinţă, dar în măsura în care credinţa lor s-a împuţinat, fie din frică de lume, ori din mândrie, tot aşa şi puterea ce s-a dat lor a slăbit. Dar această putere pierdută se poate câştiga din nou numai prin credinţă, prin tot mai multă credinţă care poate muta munţii din loc. Credinţa insă, are doi stâlpi, două focuri vii care ard duhurile cele rele: postul şi rugăciunea. Postul înseamnă puterea sufletului de stăpânire asupra trupului, asupra materiei, asupra lumii, care ridică omul deasupra stricăciunii pe care demonii o aduc în lume prin pofta trupului şi a ochiului şi prin trufia vieţii. Postul este, aşadar, calea prin care luptăm, ne înălţăm şi ascuţim sufletul nostru, depăşind stricăciunea şi mergând la esenţă, la adânc, la sufletul cel nemuritor, care stăpâneşte asupra trupului, şi nu invers. Rugăciunea domoleşte şî striveşte toate patimile sufletului, ale inimii şi ale minţii, pregătindu-l de sălăşluirea harului Duhului Sfânt în el, plinindu-l în Hristos Iisus. Prin urmare, rugăciunea este întărită şi sporită prin post, iar credinţa se întăreşte prin post şi rugăciune şi mută munţii, scoate demonii şi face cu putinţă ceea ce este cu neputinţă.

           Ultimele cuvinte ale Mântuitorului din pericopa Evanghelică de astăzi vorbesc despre Patima Lui, pentru ca atunci când va veni, inimile lor să nu slăbească în credinţă şi să nu se teamă. Hristos transmite aceasta ca învăţătură  nu doar Apostolilor, ci şi nouă, ca după asemenea mari minuni, noi să nu aşteptăm răsplată de la oameni, ci să fim pregătiţi pentru grele lovituri sau umiliri, chiar de la cei pe care îi iubim sau i-am ajutat. Astfel, Iisus vorbeşte mai dinainte nu numai peste suferinţa si moartea Sa, ci şi despre Învierea Lui, la capătul cărora stau Învierea, biruinţa şi slava veşnică.