Ascultarea e mântuitoare

           Astăzi, am ascultat cu atenţie Sfânta Evanghelie ce se citeşte în Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, evanghelie care face o legătură între cele două Testamente ale Sfintei Scripturi, mai exact între momentul înalţării şarpelui de aramă de către Moise, văzătorul de Dumnezeu şi înălţarea pe Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Astfel, în această Duminică, am ascultat o mică parte din lunga convorbire a lui Nicodim cu Hristos, convorbire plină de profunzime duhovnicească.

           Iată, aşadar, scena se petrece la începutul vieţii publice a Mântuitorului, la doar două luni după botezul Său, când se întoarce la Capernaum unde rămâne cu ucenicii Săi puţine zile, apoi urcă la Ierusalim pentru sărbătoarea paştelui, unde se va arăta ca Mesia. Lumea cunoscuse deja minunile Sale şi mulţi credeau în El, de aceea şi Nicodim, un fariseu bine intenţionat şi membru al Marelui Sinedriu sau Tribunalului religios, îşi dorea să-L vadă de aproape pe acest vestit Iisus. Insă duşmanii Lui Hristos, fariseii şi ceilalţi, dăduseră poruncă ca oricine crede în El sau vorbeşte public despre El să fie exclus din sinagogă. De aceea şi Nicodim L-a întâlnit pe Hristos pe ascuns, noaptea, probabil în casa Salomeei, mama lui Ioan Evanghelistul, cel care ne relatează evenimentul. Şi în întuneric, la miez de noapte şi cu cea mai mare discreţie, la lumina lumânărilor, Nicodim a văzut Lumina adevărului.

           Nicodim face dintru început o frumoasă mărturisire de credinţă în Mesia, spunând: Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător, fiindcă aceste minuni pe care le faci Tu nimeni nu le poate face dacă Dumnezeu nu este cu el. Şi iată că Nicodim îl vedea pe Hristos ca pe un om care pur şi simplu îl avea pe Dumnezeu cu el, şi nu ca pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu. Hristos, în loc să încuviinţeze, dă un răspuns tulburător, care pare să nu aibă nicio legătură: Adevărat, adevărat îţi spun, de nu se va naşte cineva de Sus nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Ca şi cum i-ar fi zis: „Nu eşti născut din nou, de aceea Mă consideri un simplu om şi, pentru că nu eşti născut din nou, nu poţi intra în împărăţie”. Nicodim, ca un om pământesc şi „greu”, ia cuvintele spuse de Hristos ad litteram, întrebându-se cum este cu putinţă să se nască cineva din nou, şi mărturiseşte că nu înţelege. Dar Mântuitorul Îşi lămureşte atunci gândul vorbind despre a doua naştere din apă şi din duh. De fapt, pentru prima dată, El vorbeşte desluşit despre botezul creştin, care ne îngăduie să renaştem din apă – materie cosmică primordială – şi din Duh – adică din Dumnezeu. Este o nouă facere a lumii: prima naştere, după fire, în lumea căzută, ne duce la moarte; a doua naştere ne duce la viaţă şi la viaţă veşnică, în Dumnezeu, la viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu. Hristos spune: De nu se va naşte cineva din apă şi din duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu,  referindu-Se şi la Crucea Sa, legând astfel botezul de moartea Sa pe Cruce. Şi asta nu întâmplător, deoarece izbăvirea care a izvorât din Crucea Sa se dăruieşte creştinului prin botez. De aceea, botezul se numeşte şi Cruce, adică participare la moartea şi îngroparea Domnului, precum, de asemenea, şi crucea se numeşte botez.

           Hristos a încercat să-l convingă pe Nicodim, folosindu-se de logică, căci de vreme ce a coborât din cer, ne-a adus o veste nouă despre cer. Astfel vesteşte că El însuşi, Hristos, este Fiul lui Dumnezeu şi, cu alte cuvinte, singurul capabil să ne spună ce se întâmplă cu adevărat în ceruri este El, Fiul Omului, Care S-a coborât din cer. Şi, pentru a-i arăta lui Nicodim cât de bun şi iubitor de oameni este Dumnezeu-Tatăl, Care L-a născut, i-a zis: într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să osăndească lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască prin El. Poate că Nicodim până acum nu credea că Iisus era Dumnezeu, dar avea în sine o dispoziţie bună de a crede. De aceea şi Hristos, fără să socotească nici oboseala, nici timpul, a continuat discuţia, care poate a ţinut până dimineaţă. Şi astfel, Nicodim a plecat de lângă Hristos născut din nou.

           Şi după un dialog bogat, Hristos îi citeşte gândurile şi îl scoate din încurcătură, legând în mintea lui Nicodim tot ceea ce îi spusese cu ceea ce învăţa şi Moise. Aici este cheia împăcării celor două autorităţi: a lui Moise, care era garantată şi a Sa, care trebuia demonstrată. De aceea mai departe se va referi la Moise, zicând: După cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa se cuvine să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică. Să ne amintim: vorbea cu Nicodim. Vorbea cu un cunoscător al Vechiului Testament. Trebuia, prin urmare, să-i vorbească pe limba pe care o înţelegea el foarte bine. I-a adus deci aminte de un episod din Vechiul Testament. L-a atras pe terenul său. Însuşi Hristos aseamănă înălţarea Sa pe Cruce cu înălţarea şarpelui făcută de Moise. Evreii se găseau în pustiul Faran şi se certaseră cu Moise, şi asta nu era prima oară. Iar Dumnezeu, ca răspuns, a umplut pustiul de şerpi otrăvitori. Pe unde mergeai, prin pustiu, chiar şi în refugii, în peşteri, erai înconjurat de şerpi. Săreau pe ei şi-i muşcau şi îşi lăsau otrava, împrăştiind moarte. Panicaţi, evreii i-au strigat lui Moise: Am păcătuit! Roagă-L pe Domnul! Iar Dumnezeu a răspuns: Fă-ţi un şarpe şi pune-l pe un stâlp şi va fi că tot omul atins de muşcătura şerpească, de se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă pe care să îl ridice sus, pe un lemn, după porunca lui Dumnezeu, iar nu să fie pus pe o stâncă sau altundeva. Şi Moise a ascultat şi a făcut întocmai. Evreii care voiau să scape de şerpi trebuiau doar să se uite către lemnul pe care era ridicat şarpele ca să îşi scape viaţa! Hristos voia prin asta să ne spună: „Oricât de nebuneşte este ceea ce vă spun Eu, dacă o faceţi, vă izbăviţi. Ascultarea de Mine e pentru voi mântuitoare”. Tot aceeaşi scenă este o preînchipuire a lui Hristos cel răstignit, căci pe când era ridicat sus pe cruce, El mântuieşte întreaga omenire de veninul cel veşnic al diavolului. Mai mult, şarpele de pe lemn nu era făcut nici din sfoară, nici din elastic, ci era făcut din aramă, deoarece arama nu se modifică dacă este lovită, rămâne neschimbată, în timp ce orice alt material s-ar fi schimbat. Astfel Hristos pe cruce rămâne neschimbat, iar dragostea Lui faţă de cei care L-au răstignit nu s-a micşorat câtuşi de puţin. Iată cum preînchipuirea jertfei lui Hristos s-a făcut printr-un şarpe, ca să le amintească că diavolul a fost cel care a înşelat-o pe Eva şi a adus păcatul în lume, iar acest păcat al Evei L-a condus pe Hristos la moarte. Şi aşa cum diavolul, a înşelat-o pe Eva, aşa şi Hristos pe cruce l-a încurcat pe diavol. Evreii au înţeles valoarea terapeutică a acestui şarpe de aramă atunci când, muşcaţi fiind, priveau la el şi se făceau bine, deşi le părea iraţional. Şi noi, atunci când după muşcătura păcatului, îngenunchiem înaintea lui Hristos cel Răstignit şi-L rugăm pentru izbăvirea noastră, atunci înţelegem că într-adevăr crucea este putere a lui Dumnezeu.

           Pe un zid al unui bloc era scris: „Iubesc ţigara pentru că este singura care arde pentru mine”. Cei care au scris nu greşeau cu mult. Voiau în viaţa lor pe cineva să-i iubească, să se topească, să ardă pentru ei. Şi n-au găsit. Şi au „iubit” ţigara, deoarece era singura care ardea pentru ei, deşi această ardere le ardea şi sănătatea. Şi cine dintre noi nu vrea pe cineva care să-l iubească sincer, din toată inima lui? Cine dintre noi nu vrea pe cineva care să se jertfească de dragul său? Insă noi avem pe acest Cineva Care ne iubeşte. Acesta nu e om, ci este Dumnezeu-Om. Căci într-atâta a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-insul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică, după cum i-a spus însuşi Hristos lui Nicodim. Sfântul Ioan Gură de Aur spune, prin gura lui Hristos, următoarele: Eu sunt părintele, Eu fratele, Eu mirele, Eu casa, Eu hrana, Eu îmbrăcămintea, Eu rădăcina, Eu temelia şi orice vrei sunt Eu, aşa încât nu ai nevoie de nimic altceva. Eu te voi sluji. De aceea am şi venit: să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt şi prieten, şi mădular al trupului şi cap, şi frate şi soră şi mamă, toate sunt Eu. Ajunge să fii iubitor faţă de Mine. Eu M-am făcut sărac pentru tine, cerşetor pentru tine, M-am urcat pe Cruce pentru tine, am coborât în mormânt pentru tine. Şi sus în cer îl rog pe Tatăl pentru tine. M-a trimis Tatăl pe pământ pentru a Mă face pentru tine mijlocitor către El. Tu eşti toate pentru Mine: şi frate, şi împreună moştenitor şi prieten şi mădular al trupului. Ce altceva mai vrei? Şi, deşi aşa stau lucrurile, oamenii, în loc să alerge la Dragoste, fug de această dragoste, căutând alţi izbăvitori. Şi caută, şi caută ... şi nu găsesc, deoarece vor desigur să aibă un Dumnezeu conform patimilor lor, pentru patimile lor, şi nu un Dumnezeu izbăvitor de patimi. Şi, adorând dumnezei străini, pe de o parte îşi împlinesc patimile lor, căci zeii străini nu spun „nu” patimilor, pe de altă parte îşi satisfac pornirea religioasă înnăscută; de aceea şi simt în adâncul lor o oarecare linişte, pace, asemănătoare cu cea pe care o inspiră cimitirul. Astfel, se păcălesc singuri. Însă nu e totul să crezi într-un dumnezeu, ci în adevăratul Dumnezeu, izbăvitor de patimile barbare, mai ales într-un Dumnezeu Care te iubeşte şi Se jertfeşte pentru tine. O mică povestioară spune că un mai-mare al diavolilor l-a luat la o plimbare pe un diavol mic. Diavolul mic iscodea de o vreme un om ce se interesa de adevăr, aşa că diavolul mic a spus îngrozit: „O-ho! Pe acesta îl pierdem, a găsit o părticică de adevăr!” Iar celălalt a răspuns: „Nu te teme, nu-l pierdem! Părticica pe care a găsit-o o voi face eu ca un steag şi nu va putea din cauza lui să vadă unde se găseşte întreg adevărul. De adevărul întreg să te temi.” Părticica de adevăr poate s-o găsească cineva oriunde, chiar şi la diavol. Şi, oriunde ai această părticică, ai falsa impresie că ai dobândit adevărul, însă exact asta înseamnă înşelarea. Cum să înţelegi că ai găsit acest adevăr din înşelare? Însă pentru a ieşi din înşelare va trebui să consideri minciună tot ceea ce ai crezut a fi adevăr. Asta este marea problemă.

           Fraţilor, mântuirea există doar în Hristos, pentru că doar Acesta S-a răstignit pentru mântuirea noastră. Fericit cel ce se predă acestei iubiri răstignite, că deja şi-a găsit mântuirea! Acesta este adevărul de credinţă pe care ni-l înfăţişează Evanghelia de astăzi: ne îndeamnă să ne ridicăm sufletele spre Sfânta Cruce, să privim spre jertfa mântuitoare a lui Hristos, să vedem dragostea lui Dumnezeu pentru omenire şi să ne întărim sufletele în credinţă şi nădejde.

           Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne păstreze în credinţa cea dreaptă şi cea adevărată, să ne păstreze întru fapta cea bună, să ne păstreze în speranţa neştirbită că dincolo de această viaţă există o alta care ne aşteaptă să-i fim vrednici, spre slava lui Dumnezee, bucuria sfinţilor şi mântuirea noastră. Amin.