Postul

          Mi-am petrecut aproape întreaga copilărie în vatra satului dobrogean. Aici, învăţătura primită acasă de la părinţi, a luat practică prin mersul la biserică şi respectarea zilelor de sărbătoare cu sfinţenie. Aşa că, într-o zi, la cei şapte anişori ai mei, o întreb curios pe mamaia Zâna:

- Mamaie, de ce ţii post? Ea, îmi răspunde, cu ochii albaştrii şi blânzi, că aşa e lăsat de Dumnezeu. Bineînţeles, răspunsul nu m-a mulţumit. Şi întreb din nou, insistent:

- Bine, bine, dar, de ce ţii post? Atunci, îmi spune următoarea pildă:

- Mămica mea era acasă şi creştea cinci copii, îngrijea de soţ şi de gospodărie, mulgând vaca, fierbând laptele, adunând ouăle din cuibar şi altele asemenea. Cum au făcut, cum nu, au mâncat vineri. Seara, au venit trei femei. Au intrat pe uşă, s-au uitat la ei si cea mai mare întreabă: „Ce să-i facem?” Mijlocia, îi răspunde: „Să-i luam femeia.” Cea mică, însă, spune: „Las-o! Las-o că nu mai mănâncă de dulce.” Şi l-a întrebat pe bărbatul ei: „Mai mâncaţi de dulce? - Nu mai mâncăm. Doamne, Maica Domnului, nu mai mâncăm. Ne culcăm nemâncaţi, dar nu mai mâncăm de dulce.” Aşa au făcut, nu au mai mâncat de dulce. Şi pe noi ne-a învăţat să cinstim zilele de post.

Bineînţeles, povestea mi-a intrat în minte şi mereu mă gândeam dacă mă vor vizita femeile misterioase vinerea când mai mâncam de frupt.”