Copleșit de credință: să știi și nu-ţi vină să crezi, să vezi și încă să te îndoiești, să te înfrângi și să te birui pe tine!

... Am văzut pe Domnul! Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!

 ... şi crezând, să aveţi viaţă în numele Lui ...

Hristos a Înviat!

           În Duminica a doua după Sfintele Paşti, numită şi Duminica Tomii sărbătorim întâmplarea cea mai fericită a Evangheliei noastre: Învierea lui Hristos, iar Biserica ne propune arătarea lui Hristos cel înviat către necredinciosul Toma, pentru a ne încredinţa că Învierea Sa este un fapt, şi nu o închipuire a ucenicilor Săi. Astfel, Evanghelia de astăzi arată o magnifică dovadă a Învierii lui Hristos, o dovadă care a întărit credinţa apostolului Toma şi, împreună cu Toma, a mii şi mii de alţi creştini, de la începutul istoriei mântuirii şi până în ziua de astăzi.

           Și fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), și ușile fiind încuiate, unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Prima zi a săptămânii este ziua de Duminica, tocmai ziua în care Domnul a înviat o dată cu prima lumină a răsăritului, spre patru dimineaţa în acel început de primăvară. De aceea, în seara aceleiași zile, târziu, ucenicii erau strânși laolaltă, cu toții în afara de Toma, într-o casa din Ierusalim. Toți ucenicii, numai Toma nu era cu ei. Probabil că Toma a fost cel mai curajos dintre dânșii. A ieșit afară fie că să capete informații, cum s-ar zice, adică să vadă ce se mai spune despre Iisus, fie era plecat să aducă hrană, pentru că ceilalți n-aveau curajul să iasă. De aceea când a venit Iisus, el nu era acolo. Când ei i-au spus: Am văzut pe Domnul!, Toma a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!. Dar tot în ziua aceea, când Domnul S-a arătat ucenicilor și Toma nu era, ucenicii s-au îndoit și nu credeau că e Iisus. Deci Mântuitorul fiind cu ei și spunându-le: Pace vouă!, ei s-au îndoit, spune Apostolul, și atunci Mântuitorul le-a arătat mâinile și coasta Sa, zicându-le: Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase, precum mă vedeți pe Mine că am. Aşadar, cine este mai necredincios: Toma, care n-a văzut și s-a îndoit, sau ucenicii care L-au văzut și se îndoiau? Sfântul Apostol Marcu confirmă: Şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră Înviat. Legătura lui Hristos cu cei care se aflau împrejurul Său, ca şi cu noi înşine, ţine mereu seama de starea inimii celor în cauză, de starea lor lăuntrică. Poate părea lucru de mirare faptul că Apostolii, care trăiau de trei ani cu Domnul şi care auziseră chiar din gura Sa vestea morţii şi a învierii Sale, au putut avea astfel de îndoieli, până la a nu crede celor care văzuseră cu proprii lor ochi. Dar chiar ideea de înviere din morţi este atât de greu de crezut, căci mintea noastră nu poate să o imagineze. Apostolii, care au fugit când Domnul a fost arestat în grădina Ghetsimani, joi seara în Săptămâna Patimilor, s-au ascuns în Foişor, la locul Cinei celei de Taină, unde s-au baricadat de teama iudeilor. Le era frică să nu fie urmăriţi şi arestaţi, pentru că Învăţătorul lor a fost judecat, condamnat şi executat ca un răufăcător. Şi astfel totul pare pierdut şi se ascund. Dar acest prim cuvânt al lui Hristos în Foişor este uimitor, acest: Pace vouă!, căci Domnul le dă pacea, pacea Sa, pentru că nu au crezut în El şi sunt plini de complexe şi de remuşcări faţă de el: sufletul lor e sfâşiat. Iar Hristos îi eliberează: v-aţi înşelat părăsindu-Mă şi necrezând în Mine, dar vă eliberez de greutatea aceasta zdrobitoare; fiţi deci în pace cu Mine. Fără această iertare dumnezeiască, n-ar putea să meargă către El, nici să-L asculte. Iar ucenicii înţeleg şi sunt cuprinşi de bucurie nesfârşită: sunt din nou ucenicii lui Hristos. Domnul le spune deci a doua oară: Pace vouă, pentru că acum ochii lor s-au deschis: ştiu că omul care se află în faţa lor nu este o fantomă, ci Însuşi Mesia, Învăţătorul lor mult iubit. Pot deci primi pacea lui Dumnezeu cu toată trezvia. O primesc ca apostoli. Şi de îndată îi trimite în lume. Domnul nu se sălăşluieşte în evenimentul istoric al Învierii: se grăbeşte să mântuiască tot neamul omenesc, căci aceasta este voia Tatălui Său: După cum Tatăl Meu M-a trimis, aşa şi Eu vă trimit. Şi le dă pe loc cele trebuincioase acestei misiuni: le dă puterea dumnezeiască de a ierta păcatele.

           Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Didimus sau Geamănul nu era porecla lui Toma, ci felul iudaic al numelui. Şi el frate de credință și îndoială, de înfrigurări și așteptare, de cutremur și îngenunchere, el rămâne obsesia noastră perpetuă și întruparea neputinței noastre de a accepta Bucuria dintr-odată și fară echivoc. Există nu numai o drama a Patimilor, ci și una – mai puternică – a Învierii, și ea se consuma, totodată, în sufletul lui Toma. În trei trepte se consuma, toate ale lui Toma: el află și nu-i vine să creadă; vede și încă se îndoiește; se înfrânge și biruie pe sine. Nuanțele sunt revelatorii: Toma nu e necredincios prin structură, ci mai degrabă ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevărat! El nu e un împietrit, cum devenise – de pildă – Iuda. El nu refuza să creadă; el e doar copleșit de obiectul credinței lui virtuale. Fenomenul Învierii i se pare colosal. Poate că e singurul dintre ucenici care intuiește implicațiile ei cosmice. Toma știe că adevărul trebuie să existe în sine, dar îl implora să-i devină certitudine, adică adevărul lui, personal. Cei zece îi spun: am văzut pe Domnul. El nu le pune la îndoială spusele, ci doar putință ochilor lor de a nu se fi înșelat. De aceea, el se hotăraște să facă apel la simțul tactil, cel mai material dintre cele cinci. Aceasta, în nădejdea că Domnul i se vă arata și lui. Pentru a înțelege aceasta, trebuie să ne gândim la modul în care oamenii se raportează la orice zvon, la orice lucru nou, neașteptat. Exista mulți oameni creduli, care primesc fără judecată, fără critică, orice zvon și cred ușor orice lucru. Sunt și unii care cred cu mare greutate, cum ar fi cei ce gândesc profund, cei serioși – ei cercetează tot, chibzuiesc și primesc drept adevăr doar ceea ce rezistă criticii lor. Mai exista și altfel de oameni, care nu doresc să creadă în ceea ce nu este pe plac sufletului lor. Oamenii, în general, acceptă mai ușor ceea ce corespunde propriilor lor dorințe, propriilor lor gânduri, propriilor lor dispoziții și nu primesc nimic din cele ce nu corespund rațiunilor lor. Mulți oameni nu au crezut în Hristos și în învierea Lui din cauză că nu aveau nevoie de învierea lui Hristos, care îi împiedică să trăiască după mintea lor, având egoism și iubire de sine. De aceea au respins credința în Hristos și Sfânta Evanghelie. Mai există și o categorie de oameni sceptici, care se îndoiesc de toate. Nu adâncim problema.

           Şi Toma îl vede pe Domnul. Chiar şi-aşa, se îndoiește de adevărul Lui. Nu se încrede în simțul văzului. El știe ce poate fi o vedenie, o halucinație, o iluzie optică, o sugestie în masă. Prevăzuse impasul, era pregătit. Nici nu era el întâiul șovăielnic. Oare Petru nu se îndoise de cel ce umbla pe ape? Oare Maria din Magdala nu i se plângea Grădinarului că i se furase Stăpânul din mormânt? Toma ședea în fata lui Iisus cu povara – adânc omenească – a tuturor îndoielilor Vechiului și Noului Testament. Îndoiala e jumătatea drumului dintre credință și necredință, și poate duce ori la una ori la cealaltă. Mântuitorul, Care știa toate, a cunoscut îndoiala lui Toma și a venit în mod special pentru el. Hristos vine în lumea aceasta nu numai pentru cei credincioși sau numai pentru cei păcătoși, ci vine și pentru cei care trăiesc în îndoială. De aceea îndoială este o acțiune demonică. Demonul caută totdeauna să insufle sufletului nostru îndoială. Bine, cred în Dumnezeu, cred că Iisus Hristos a venit în lume, a murit și S-a răstignit pentru a noastră mântuire, dar dacă n-a fost Fiul lui Dumnezeu? Cred că s-a făcut minunea cutare, dar dacă nu s-a făcut totuși minunea? Aceasta este îndoiala, care e cea mai tulburătoare și mai distrugătoare boală a sufletului. Toma e un necredincios numai prin aceea că, bântuit de îndoială, are nesăbuirea de a solicita minunea sensibilă. El nu cunoaște încă puterea credinței pure. Dar Domnul îl cunoaște mai bine pe Toma și, înainte că acesta să-și fi rostit cererea, întinde palmele spre el, îi oferă urmele cuielor și urma suliței și… Aici e minunea! Nu ni se spune că Toma ar fi ajuns să atingă cu degetele rănile Domnului. Gestul însuși al lui Iisus de a i se supune sensibil îi sfărâmă îndoiala și-l prăbușește în genunchi: rănile Domnului sunt și ale lui Toma, Domnul este și al lui Toma. Astfel, şi lui i se rostește Cuvântul. Și ce poate fi mai sensibil decât cel prin care însuși sensibilul și-a luat ființă? Credința de acum a lui Toma nu e un triumf al exprientei, nu simțurile sunt acelea care-i adeveresc realitatea Înviatului. El știe că, în timp ce chiar degetul său ar fi ajuns să pipăie rănile Domnului, aceasta nu i-ar fi rezolvat dilema din care, rațional, nu se poate ieși: dacă ceea ce văd e nălucă, cum de se lasă pipăit? Iar dacă are trup, cum de a intrat prin ușile încuiate? Credința lui e rodul întâlnirii dintre om și Dumnezeu în clipa când unul îl caută iar Celălalt i se îmbie, i se oferă.

           Toma atunci rosteşte una dintre cele mai frumoase fraze din întreaga Evanghelie şi din Scriptură: Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu. A înţeles totul. De aceea avem credinţă şi de aceea Îl slăvim pe Dumnezeu, ca să strigăm: Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru. Cu adevărat linia delimitării credinţei a fost semnată pentru noi de mâna lui Toma, pentru că atunci când el L-a atins pe Hristos, El a devenit stiloul unui scriitor iscusit, Care scrie pentru cei credincioşi şi din care țâșnește mai departe credinţă. Din ea, tâlharul a gustat şi a devenit drept din nou. Din ea, ucenicii şi-au adăpat inimile. Din ea, Toma a sorbit cunoaşterea pe care a căutat-o, pentru că el a gustat prima dată şi apoi a oferit băutura multora care au avut o mică îndoială.  El i-a convins pe ei să spună: Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru. Este prima oară când un om spune lui Iisus Hristos, învăţătorul din Nazaret: Dumnezeul meu. Nici chiar Petru nu a spus aceasta. A zis, în frumoasa lui mărturisire: Eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu. Minunat, dar nu atât de puternic precum mărturia sinceră şi vie a lui Toma. Într-o clipită, inima i-a fost zdrobită de recunoştinţă şi de bucurie. Într-o clipă acest om a întâlnit pe Dumnezeu. A făcut această minunată mărturisire în numele întreg neamului omenesc şi întreg universul îi este recunoscător. Şi sunt fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!. Iar această fericire este pentru toată generația de creștini rugători. Această fericire e pentru noi, cei care venim în biserică și mărturisim că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că a pătimit, S-a răstignit, a murit, a fost îngropat, a înviat a treia zi, după Scripturi și S-a suit la Ceruri. Aceasta este temelia credinței noastre.

           Sensul adânc al Evangheliei de astăzi se referă la drama interioară a sufletului omului. Cel care dorește ca Domnul Cel înviat și viu să Se arate în sufletul său prin Duhul lui Dumnezeu, trebuie să închidă și să încuie cămara sufletului său, că să-l păzească de năvălirea lumii din afară, lumea materialnică. Unui asemenea suflet păzit cu înflăcărare, sub lacăt și cheie, Domnul i Se vă arata întru slavă. Şi când Domnul Se vă arăta, frica lumii din afară vă dispărea și sufletul se vă umple de pace. Și nu numai pace. Domnul aduce întotdeauna multe și felurite daruri: dând pace, El dă în același timp bucurie, putere și curaj; El întărește credința; El dă tărie vieții. Dar iarăși când Domnul ni Se arată și ne aduce toate aceste daruri de mare preț, încă mai rămâne o îndoială într-o adâncitură a sufletelor noastre. Această adâncitură semnifică îndoiala lui Toma. Pentru ca această adâncitură să se lumineze și să se încălzească cu harul Duhului Sfânt, noi trebuie să stăruim în rugăciune către Hristos și să așteptăm cu răbdare; în sufletele noastre, noi trebuie să ne închidem și să ne încuiem de lumea din afară, de poftele trupești și de îndemnări. Şi Domnul, care iubește oamenii, ne va milostivi pe noi și ne va împlini rugăciunile noastre. Și El Se va arăta din nou, prin prezența Sa harică, va lumina chiar și cel mai întunecat ungher al sufletelor noastre. Atunci, și numai atunci, ne vom putea numi suflete vii și fii ai lui Dumnezeu prin harul Său.

           Învățătura pe care o tragem din pericopa evanghelică de astăzi este că Hristos a venit pentru toată lumea. N-a venit numai pentru cei care cred, sau numai pentru evrei, sau numai pentru credincioși sau păcătoși. A venit și pentru cei căldicei, dacă ei se încălzesc, se înfierbântă. Și pentru îndoielnici a venit. Și toți suntem îndoielnici, toți avem dubii. Ne îndoim pentru că o dată am cerut ceva de la Dumnezeu și nu ne-a dat. Dar o singură strigare la vreme de nevoie nu arată credință. Ea arată slăbiciune omenească. Trebuie să avem o credință puternică, statornică, care să nu fie îndoielnică. Și toată Evanghelia de astăzi este pentru care suntem îndoielnici.

           Astfel, să cădem la picioarele lui Iisus și să strigăm: Domnul meu și Dumnezeul meu!, mergând după Hristos şi crezând în Dumnezeu. Și atunci Se vă sălășlui Însuși Domnul Iisus Hristos cu Tatăl Său și Își vor face locaș lor în noi, cei din Duminica Tomei, care știm că Minunea e zilnic cu noi, în măsura îndoielilor și deschiderilor noastre, spre slava lui Hristos cel Înviat din morţi, bucuria Bisericii şi a noastră mântuire. Amin!