Hristos seamănă şi în pământul nostru!

           Pilda semănătorului din Duminica a XXI-a după Rusalii cheamă pe toţi oamenii să facă roditor cuvântul lui Dumnezeu, să luăm aminte la ţarina Duhului care suntem, la ceea ce ne cere Hristos, întru rodire.

           Pilda semănătorului este fără pereche, nu numai în înţelesul ei duhovnicesc, ci şi pentru că Hristos o lămureşte de îndată Apostolilor, arătând o cale simbolică pentru a descifra toate celelalte pilde, care sunt, prin excelenţă, o arătare a cugetelor dumnezeieşti. Pilda a fost spusă la începutul primului an al activităţii publice a Domnului: În ziua aceea a ieşit Iisus din casă şi S-a aşezat pe ţărmul mării şi s-au adunat la El mulţimi numeroase, aşa încât El a intrat în luntre şi stătea în ea şi toată mulţimea şedea pe ţărm. Şi multe lucruri le-a grăit El în parabole. Tot de aici a rostit şi pilda aceasta a semănătorului. Să notăm că în vremea aceea şi până de curând semănatul grâului nu se făcea, precum se face astăzi, mecanizat. Atunci lucrau câmpul cu animalele, în timp ce semănatul se făcea cu mâna, cu o anume tehnică, aşa încât seminţele să cadă uniform pe tot câmpul. Această imagine o aveau în minte iudeii când L-au auzit pe Hristos rostind această parabolă. Însă agricultorul, înainte de a semăna câmpul, trebuia să-l pregătească: să-l cureţe, să-i scoată pietrele sau buruienile, să-l are şi de abia apoi să semene. Nimeni nu seamănă pe un câmp nepregătit. Şi totuşi, Hristos ne prezintă în această pildă un agricultor care seamănă pe un câmp fără să ne spună că l-a pregătit. Şi desigur nu întâmplător, deoarece agricultorul din această parabolă este El, Iisus Hristos, în timp ce câmpul este sufletul nostru. Pregătirea sufletului nostru pentru că sămânţa să fie primită este sarcina noastră, şi nu a lui Hristos, Care nu intervine în cele „intime” ale noastre. Noi singuri trebuie să scoatem pietrele şi buruienile dinăuntru, aşa încât să putem primi sămânţa după cuvântul Domnului care spune: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi-I cărările!

           Această Evanghelie pune accentul pe cât de important este să preluăm, cum se cade, bobul de învăţătură divină care cade în sufletul nostru, pentru a face roadă curată şi bună, pentru a fi o rodire cu har. Pilda începe cu caracterul trinităţii: semănător, semăna şi sămânţă. Semănătorul este Tatăl – izvorul unic, cel care a ieşit la semănat este Fiul care se Întrupează, iar sămânţa, care este Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate intra în inima omului decât prin Duhul Sfânt. Astfel, Hristos aseamănă Cuvântul lui Dumnezeu – Adevărul cel viu, cu o hrană potenţială, ce are în sine toate condiţiile esenţiale pentru realizare, – sămânţa dă grâul, dacă ajunge în pământ, care doar prin moarte este aducător de multă roadă, ca să ducă mai departe rodirea. De asemenea, ne uimim de mărinimia lui Dumnezeu care seamănă peste tot, în toate pământurile, bune sau rele, seamănă fără zgârcenie, fără să socotească, la fel cum agricultorii seamănă din belşug. Dumnezeu se poartă ca un Împărăt care mereu nădăjduieşte în om, oricare ar fi starea sufletului fiecăruia.

           Evanghelia ne spune că unele seminţe cad lângă drum, acolo unde arătura este mai la suprafaţă, pământul este mai tare şi ele nu pot încolţi, rămân afară şi le mănăncă păsările. Altele, au căzut pe piatră, pe teren sterp şi pustiu, altele între spini, fiind lipsite de lumină şi altele pe pământul cel bun. Agricultorul dorea, desigur, ca toate seminţele să cadă pe pământul cel bun. Însă ele n-au căzut aşa, pentru că nu tot pământul era bun. Iar Hristos, în continuare, a explicat ucenicilor Săi: seminţele care au căzut pe drum sunt cei care au auzit cuvântul lui Dumnezeu, dar la care a venit diavolul şi le-a luat din inimile lor, pentru a nu crede. Hristos nu spune întâmplător că seminţele au căzut pe drum, şi nu în apă sau pe lemn. Vrea, cu această imagine, să prezinte felul omului, care şi-a făcut din inimă sa „trecere liberă”. Oricine vrea intră şi iese cum vrea. Intră şi sămânţa cuvântului dumnezeiesc, dar intră şi diavolul şi strică sămânţa. Astfel, cei ce se află lângă cale, cei care sunt mereu pe drum, în căutare, iar când au găsit, nu sunt în stare să se oprească, să se stabilească, să aleagă adevărul şi să-l cultive. A alege, înseamnă a muri pentru toate celelalte, înseamnă a muri pentru ceea ce nu este adevăr sau iubire, înseamnă o grea asceză. Mulţi sunt aşa, chiar şi în biserică: sunt mereu în căutare de ceva, şi nu văd vremea când Dumnezeu vine către ei. Mulţi sunt cei care au auzit, dar nu au ascultate, nu au păstrat, iar când am găsit, trebuie să ne oprim din căutare, trebuie să lucrăm, căci şi diavolul lucrează, şoptind la ureche: mergi mai departe, mai departe e mai bine. Şi astfel, pierd cuvântul, trec pe lângă Adevăr, care este Dumnezeu.

           Seminţele care au căzut în pământ pietruit sunt cei care ascultă cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar nu au rădăcină. De aceea, cred pentru puţin şi, când vine vremea încercării, se îndepărtează. Aceştia sunt cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu cu uşurătate, cu un entuziasm exterior. „Aa, bine! Bine!”, zic ei. Şi după ce se dezumflă entuziasmul, se fac precum frunzele îngălbenite ce cad din pom la prima adiere de vânt şi se pierd. Aceştia, dar de îndată ce apare o mică greutate, se lasă păgubaşi şi trec la altceva. Nu au profunzime, nu au rădăcini cu care să scoată bogăţia interioară din adâncul inimii, nu au umezeală, adică nu au mărinimie, nu au dorinţa de a iubi.

           Seminţele care au căzut între buruieni sunt cei care au ascultat cuvântul, dar sunt copleşiţi de griji, de bogăţie sau de desfătările vieţii, înecându-se în acestea, şi nu rodesc. Pentru ca seminţele să prindă în pământ, au nevoie de grija noastră – să le udăm şi celelalte -, altfel, nu vor rodi. Unii au primit şi au păstrat şi chiar dau rod, ceea ce este mai mult decât ceilalţi. Dar acest rod nu ajunge la coacere, aşadar nu există recoltă. Acestea sunt sufletele care sunt împărţite, nelămurite, asaltate de tot felul de probleme, care nu au ierarhia valorilor, nu au metodă, nu au statornicie, sunt în acelaşi timp şi bob bun şi neghină, dar neghina va sfârşi prin a înăbuşi grâul. Aceştia au un fel de boală duhovnicească care se traduce printr-o dezvoltare necontrolată ce până la urmă duce la moarte. Tânăra mlădiţă este încetul cu încetul înăbuşită de creşterea mărăcinilor, a spinilor şi a buruienilor, ca o grădină neîngrijită, unde doar un bun grădinar tunde, pliveşte, sapă, face loc pentru ierburile bune, le stropeşte şi le ocroteşte. Aşadar, sunt înăbuşiţi de griji, de bogăţii şi de plăcerile vieţii, aceşti spini ce sufocă dezvoltarea duhovnicească firească a sufletului. Grijile sunt inevitabile, dar nu trebuie să fim concentraţi asupra lor, trebuie să ştim să le depăşim. Bogăţiile sunt folositoare, dar în măsura în care aduc bine şi în care sunt însoţite de mărinimie, căci nu acela este bogat, care posedă multă avuţie, ci acela care nu are nevoie de multe şi, de asemenea, nu acela este sărac, care posedă puţin, ci acela care pofteşte multe. Cât despre plăcerile vieţii, acestea sunt îndreptăţite şi mângâietoare, dar nu sunt ţelul vieţii. Termenul important de aici este a înăbuşi care înseamnă moartea prin sufocare, căci acestor oameni le lipseşte aerul, le lipseşte Duhul. Ei sunt cei care au găsit adevărul formal, dar nu caută să dobândească Duhul Sfânt Adevărul. Şi suntem vinovaţi înaintea lui Hristos pentru această indiferenţă: că am lăsat să se usuce în noi sămânţa dumnezeiescului cuvânt.

           Sămânţa care a căzut pe pământ bun sunt cei care au auzit cuvântul şi, cu inimă bună, îl păstrează înăuntru şi rodesc cu răbdare. Sămânţa aceasta rodeşte nu pentru că a căzut întâmplător pe un pământ bun, ci pentru că este îngrijită cu răbdare, pentru că sunt îndeplinite condiţiile potrivite: rugăciunea, viaţa curată şi celelalte. Pentru a avea ogor bun, lut rodnic, pământ arabil, trebuie muncă multă şi îndelungată. Trebuie sparte pietrele, trebuie săpat, întors, udat, grăpat şi arat. Trebuie sudoare şi sânge. Aşa se petrece şi cu sufletul nostru, care este un pământ duhovnicesc, trebuie spartă duritatea inimii noastre prin bunătate, trebuie curăţite murdăriile prin paza gândurilor, trebuie udată uscăciunea prin lacrimile pocăinţei, trebuie şlefuite colţurile prin milostenie. Este o muncă uriaşa, neîncetată şi dureroasă, care ne va îngădui să căpătăm profunzime, să ajungem încetul cu încetul la adâncul inimii noastre, să ajungem la poarta bisericii lăuntrice, unde se sălăşluieşte Duhul Sfânt. Numai în acest pământ duhovnicesc bun Cuvântul lui Dumnezeu poate să dea rod mult, îmbelşugat, care este asemănarea cu Dumnezeu, sfinţenia şi îndumnezeirea.

           Hristos continuă să semene şi astăzi. Seamănă şi în pământul nostru. Şi vrea că sămânţa Sa mântuitoare să cadă întotdeauna pe pământ bun, pentru a aduce roadă multă. Să facem deci din inima noastră pământ bun, să ne străduim toată viaţa, cu răbdare, spre bucuria Domnului nostru Iisus Hristos! Ce minunată ar fi o societate omenească alcătuită numai din astfel de oameni, în care rodind Cuvântul lui Dumnezeu, precum ne încredinţează Hristos prin Pilda semănătorului, să dea roadele bunătăţii, dreptăţii, răbdării şi dragostei. Căci, în discuţie, nici sămânţa, nici arta semănătorului, ci pământul, terenul, inimile oamenilor trebuie pregătite, pentru a primi sământa şi s-o facă să rodească. Semănătorul seamănă mereu, atunci, azi şi în veac, şi cine are urechi de auzit, să audă la glasul cuvintelor Sale pline de nădejde şi iubire. Hristos spune poporului adevărul: faceţi efortul de a înţelege, lucraţi asupra voastră înşivă, căutaţi şi veţi găsi. El aruncă acum sămânţa în inimile noastre, iar noi să lucrăm deschizându-ne mintea şi sufletul, şi oricât de slabă ar fi sămânţa, când cade în pământ bun tot va produce ceva, chiar dacă mai puţin. Şi, învătătura este limpede: roadele nu pot veni decât din darul gratuit şi benevol al lui Dumnezeu şi din truda liberă a omului, ca împreuna-lucrare spre implinirea duhovnicească a omului, şi anume îndumnezeirea.

           Evanghelia de astăzi ne cheamă să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu binevestit de Biserică şi să împlinim cuvintele Sfintei Scripturi prin vieţuire sfântă şi prin săvârşirea faptelor bune, având inima curată, sinceră şi milostivă, pentru că inima curată şi milostivă se aseamănă cu Dumnezeu cel Sfânt, Curat şi Milostiv. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca această Evanghelie a Semănătorului care seamănă Cuvântul lui Dumnezeu în lume să rodească multă lumină, bunătate şi multă milostivire în sufletele tuturor spre slava lui Dumnezeu, bucuria Bisericii, a sfinţilor şi a îngerilor şi pentru a noastră mântuire. Amin!